Cei mai mulţi dintre noi abia aşteptăm să terminăm cina ca să ne putem năpusti asupra desertului şi să ne satisfacem pofta de dulciuri. Ne ameninţăm copiii că nu vor primi desertul până nu vor termina şi ultimul rest de legume din farfurie. Dar nu toţi oamenii tânjesc după dulciuri.
Dar pentru aproape 1 din 20.000 de oameni această poftă pentru dulciuri este un concept cu totul străin şi doar gândul la ceva dulce îi poate îmbolnăvi. Aceşti oameni suferă de o boală cunoscută sub numele de intoleranţa ereditară la fructoză. Când folosim cuvântul ”zahăr” în limbajul de zi cu zi, ne referim în general la ceea ce punem în cafea sau în ceai. Dar un chimist va descrie acest extract din sfecla de zahăr sau din trestia de zahăr ca fiind ”zaharoză”, deoarece într-un context ştiinţific termenul ”zahăr” are un înţeles diferit. Se referă la oricare dintre substanţele solubile în apă care au anumite trăsături comune ale structurii moleculare şi care servesc ca principala sursă de energie a organismului. Însă ne putem referi la zaharoză şi ca ”zahăr”.
Pentru a complica lucrurile şi mai mult, zaharoza este de fapt compusă din două zaharuri mai mici, şi anume glucoza şi fructoza, legate împreună de un liant chimic. În tractul digestiv zaharoza este descompusă în glucoză şi fructoză şi ambii aceşti compuşi pot fi folosiţi de către organism ca sursă de combustibil. Mai exact, corpurile noastre ard zaharurile simple pentru a dobândi energie, aşa cum o maşină consumă benzină. În ambele cazuri produsele principale ale procesului de combustie sunt apa şi bioxidul de carbon. Dar conversia de către organism a zaharurilor simple în bioxid de carbon şi apă este un proces complicat care necesită multe etape şi existenţa unor catalizatori biologici cunoscuţi sub numele de enzime.
Oamenilor care au nenorocul să sufere de intoleranţă ereditară la fructoză le lipseşte una dintre aceste enzime (fosfofructoaldolaza), necesară pentru a descompune fructoza. Rezultatul acestei lipse este acumularea în ficat a unui derivat de fructoză (fructoză – 1- fosfat), ceea ce dă peste cap întregul sistem de producere a energiei în organism.
La o persoană sănătoasă fructoza este transformată în glucoza pe care organismul o foloseşte ca principală sursă de energie. Glucoza în exces este transformată în glicogen, care poate fi retransformat în glucoză având ca rezultat scăderea nivelului de glucoză în sânge. Insuficienţa respectivă este cunoscută sub numele de hipoglicemie. Practic, acest lucru înseamnă că pentru persoanele afectate pot apărea senzaţii de greaţă, transpiraţie, tremurături, vărsături, dureri abdominale, convulsii şi chiar starea de comă, ca urmare a ingestiei oricăror alimente care conţin fructoză.
Diagnosticul de intoleranţă ereditară la fructoză se confirmă printr-o biopsie a ficatului şi o examinare a ţesutului pentru a putea constata lipsa acestei enzime critice din organism. Oricine suferă de o astfel de insuficienţă trebuie să aibă asupra sa tablete de glucoză pentru a le folosi în cazul unei crize de hipoglicemie care poate surveni dacă a consumat din greşeală fructoză.
Din nefericire, uneori durează foarte mult până când se pune diagnosticul corect. Literatura de specialitate menţionează drept exemplu cazul unui tânăr englez, care a avut o istorie a unor astfel de crize pe o perioadă de zece ani şi a trecut prin obişnuitele teste medicale prin care s-a încercat să i se detecteze anomalii ale creierului, cum ar fi epilepsia. Doctorii nu au găsit nimic în neregulă. Singura informaţie furnizată de pacient a fost cea că i-au displăcut dintotdeauna dulciurile, dar doctorii lui nu au fost capabili să facă legătura dintre această observaţie şi problemele medicale ale tânărului. Misterul a fost rezolvat în cele din urmă chiar de pacient însuşi.
S-a întâmplat ca el să citească un articol despre intoleranţa ereditară la fructoză şi a identificat simptomele ca fiind exact cele cu care se confrunta şi el de atâta timp. La o analiză mai atentă, şi-a dat seama că senzaţia de slăbiciune şi crizele apăreau întotdeauna după ce ingera zahăr. Testarea genetică a dezvăluit mai apoi că într-adevăr el suferea de intoleranţă ereditară la fructoză. Conceptul tratamentului adecvat este relativ simplu. Să se evite fructoza! Dar nu este chiar atât de simplu să se pună în aplicare această noţiune. Deoarece zahărul alimentar şi zaharoza se descompun în organism în glucoză şi fructoză, consumul acestora trebuie diminuat.
Fructele şi multe legume conţin fructoză şi de aceea trebuie evitate de cei care suferă de intoleranţă ereditară la fructoză. Chiar şi îndulcitorul sorbitol trebuie să fie evitat pentru că acesta odată ajuns în organism se transformă în fructoză. Rubarba, mandarinele, grapefruitul şi roşiile au un conţinut scăzut de fructoză şi nu cauzează tulburări. Glucoza poate fi folosită ca îndulcitor şi, de fapt, aşa cum am menţionat, crizele de hipoglicemie a căror caracteristică este intoleranţa la fructoză, pot fi tratate cu glucoză.
Astfel că o mai bună înţelegere a chimiei metabolismului fructozei a condus la o rezolvare cel puţin parţială a problemei intoleranţei ereditare la fructoză. Dar este regretabil că acum, când cercetările moderne au demonstrat efectele benefice pe care alimentaţia cu fructe şi legume le poate avea în cazurile bolilor de cancer şi de inimă, cei care suferă de intoleranţă ereditară la fructoză trebuie să fie sfătuiţi să se ferească de aceste alimente. Ce e bun pentru unii poate fi otravă pentru alţii! Oare există şi vreo consolare pentru cei cu intoleranţă la fructoză? Ei bine, da! Deoarece trebuie să evite zahărul, ei nu vor avea carii dentare...
Traducere de Daniela Albu după hereditary-fructose-intolerance cu acordul editorului
