Cunoaştem cu toţii lucrurile care ne distrug vocea. Orice răneşte fizic gâtul, cum ar fi o lovitură sau o strângere fizică, ne va transforma vocea într-un sunet ciudat. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul infecţiilor, utilizării excesive a vocii sau, uneori, doar al stresului.
Am experimentat cu toţii senzaţia ciudată de semi-sufocare din clipele în care nu suntem capabili să producem niciun sunet. Pentru puţini dintre noi (aproximativ 4 persoane din fiecare o sută de mii), acea senzaţie de sugrumare spasmodică a coardelor vocale nu dispare niciodată. Aceşti oameni au, în general, între 30 şi 50 de ani şi nu au un istoric familial de tulburări ale vocii, dar coardele lor vocale nu se refac din punct de vedere fizic niciodată, intrând încontinuu în spasme, uneori după fiecare propoziţie, iar alteori chiar şi după fiecare cuvânt. Acest lucru poartă numele de disfonie spasmodică.
”Disfonie” este o variaţie a cuvântului ”distonie”, pe care doctorii îl folosesc pentru a descrie pierderea controlului asupra muşchilor. Muşchii asupra cărora pierd controlul oamenii cu disfonie spasmodică sunt cei de la nivelul gâtului, care controlează coardele vocale. Ei intră încontinuu în spasme, fie împingând coardele – care sunt de fapt nişte falduri de carne – unele în celelalte astfel încât nu pot vibra, fie îndepărtându-le unele de celelalte astfel încât sunt prea ”deschise” pentru a mai produce vreun sunet. Deşi boala este accelerată de o cauză fizică, precum o rană sau o infecţie, se crede că aceasta este cauzată, de fapt, de un defect al ganglionilor bazali, parte a creierului responsabilă de coordonarea muşchilor.
Doctorii ştiu că problema nu se află la nivelul coardelor pentru că, deşi unei persoane cu disfonie spasmodică îi este incredibil de greu să vorbească, aceasta îşi poate folosi vocea în alte scopuri. Constricţia constantă a coardelor vocale dispare atunci când oamenii râd. Mai mult, ei pot cânta secvenţe lungi, fără întrerupere. Unii oameni pot chiar să ţină discursuri în faţa unui auditoriu larg, fiind totuşi incapabili să poarte o discuţie intimă. Doar partea creierului care este răspunzătoare de un anumit mod de a vorbi este afectată.
Acest lucru o face să pară mai degrabă o tulburare mintală decât una strict fizică, însă cercetătorii exclud orice cauză psihosomatică a disfoniei spasmodice. Deşi există unele cazuri în carea ea este psihosomatică, acestea se ameliorează adesea repede prin terapie. Chiar şi acele cazuri care persistă sunt diferite de disfonia neurologică. Oamenii care au tulburarea psihosomatică nu sunt constanţi în ceea ce priveşte momentul, calitatea şi durata întreruperilor. Deşi se simt incapabili să controleze tulburarea, este vorba despre o pierderea a controlului de ordin psihologic, nu fizic. Din fericire, aceşti oameni sunt adesea capabili să-şi vindece tulburarea dacă primesc ajutor. Un pacient a reuşit asta chiar după o singură şedinţă de terapie.
Cei cu tulburarea neurologică nu beneficiază de o soluţie permanentă. Această tulburare se tratează cu injecţii regulate cu botox în zonele problemă. Paralizia opreşte spasmele, însă pacienţii trebuie să înveţe să vorbească fără a utiliza acei muşchi. Deşi mulţi sunt frustraţi din cauza faptului că sună gâfâit sau ”ciudat”, ei învaţă rapid cum să se descurce fără părţile paralizate ale gâtului şi îşi recâştigă vocea. Până acum, majoritatea oamenilor aveau nevoie de tratament pe viaţă cu botox pentru a rezista, însă, recent, un bărbat cu disfonie spasmodică a învăţat să folosească vorbirea ”inspiratorie”. El vorbeşte atunci când inspiră, nu atunci când expiră, pentru a-şi ameliora simptomele. Poate că aceasta nu este o soluţie pentru toţi pacienţii, dar ar putea constitui una pentru oamenii care nu sunt în favoarea botoxului permanent.
Traducere de Ana Cristina Dumitrache după when-you-cant-talk-but-you-can-sing.
