Când spunem „îmi amintesc”, nu vorbim cu toții despre același lucru. Pentru unii, amintirea este un film interior bogat în imagini; pentru alții, o propoziție scurtă sau o notă într-un caiet.
Mințile umane sunt diferite, pe un spectru larg, din multe perspective, aspect care ne scapă, pentru că nu avem acces decât la propria minte și propriul mod de a percepe lumea. Dar știința este aici tocmai pentru a ne îmbogăți cunoașterea...
Memoria nu este doar o listă de fapte despre viața noastră, ci, pentru majoritatea oamenilor, ci abilitatea de a revedea trecutul cu imagini, sunete și emoții. În ultimele decenii, cercetările au arătat însă că o parte din populație nu vede nimic cu „ochiul minții”. Această absență a imaginilor mentale, numită afantazie, și opusul ei, hiperfantazia, influențează profund felul în care ne amintim, trăim emoțiile, creăm artă, ne raportăm la traumă și chiar la ideea de „eu”.
Ce este afantazia și cum a fost descoperită
• Fizicianul britanic Nick Watkins a aflat abia la 35 de ani că alții chiar „văd” imagini în minte. Pentru el, expresii precum „vizualizează” sau „vezi cu ochiul minții” fuseseră doar metafore. Credea că memoria înseamnă să știi anumite fapte despre trecut: unde ai locuit, ce ai făcut, cine sunt părinții. Când un editorialist a descris, cu naturalețe, cum „derulează” în minte episoade din viață – cu imagini, sunete și senzații – Nick Watkins a realizat că lui îi lipsește complet această capacitate.
Căutând în literatură, a găsit observațiile lui Gustav Fechner și apoi studiul lui Francis Galton din secolul al XIX-lea, care arătau că mulți oameni, inclusiv oameni de știință, declarau că nu au imagini mentale sau le au foarte slabe. Subiectul a fost apoi abandonat zeci de ani, odată cu dominația behaviorismului, care disprețuia orice discuție despre stările interne.
• O relansare decisivă a venit în 2010, când neurologul britanic Adam Zeman a publicat cazul unui pacient care își pierduse brusc capacitatea de a vizualiza după o intervenție cardiacă. Investigațiile imagistice au arătat că, atunci când încerca să-și „formeze imagini”, regiunile vizuale ale creierului rămâneau aproape inactive, în timp ce zonele frontale, asociate cu efortul cognitiv, se activau intens. Omul „se străduia”, dar nu reușea.
După ce Zeman a descris ulterior douăzeci și unu de cazuri cu lipsă de imagini încă din naștere, el a propus termenul „afantazie”. Un articol de presă a declanșat apoi un val de mii de mesaje de la oameni care își dădeau seama, uneori la 40–50 de ani, că trăiseră toată viața fără imagini mentale.
Spectru, nu excepție: de la afantazie la hiperfantazie
• Din corespondența cu mii de oameni, Zeman și colegii săi au înțeles că nu există doar „ai imagini” sau „nu ai imagini”, ci un întreg spectru. La un capăt se află afantazia (aproximativ 2–3 % din populație), la celălalt hiperfantazia – imagini extrem de vii, persistente, greu de oprit.
• Mulți afantazici nu au doar lipsă de imagini vizuale: nu pot „auzi” în minte muzică, nu pot „apela” senzații tactile sau mișcări. Totuși, recunosc fețe, locuri, obiecte și au memorie bună pentru fapte, liste, proceduri. Ceea ce lipsește nu este cunoașterea, ci experiența subiectivă de a „revedea” un moment.
• La polul opus, hiperfantazicii descriu o avalanșă de imagini mentale, atât de bogată, încât le poate îngreuna concentrarea în prezent. Pot „derula” filme întregi din memorie, pot revedea detaliat peisaje, chipuri și situații, uneori cu o intensitate care rivalizează cu realitatea.
Imagistica mentală și memoria vieții personale
• O descoperire centrală este legătura între imagistica mentală și memoria autobiografică. Psihologul Endel Tulving a propus în anii ’70 distincția dintre memoria semantică (cunoaștere generală despre lume) și memoria episodică (re-trăirea evenimentelor personale). Afantazicii par să aibă memoria semantică intactă, dar o formă sever redusă de memorie episodică.
• Nick Watkins știe când i-a murit mama, cum a călătorit la spital, că erau artificii afară. Faptele sunt clare. Ce lipsește este senzația de „a fi din nou acolo”: nu poate simți trenul, mirosurile, atmosfera și nici măcar nu își poate reconstitui fața mamei în minte. El descrie acest tip de amintire ca fiind „mai personal decât un fapt oarecare, dar mult mai sărac decât o re-trăire”.
• Neurologul Brian Levine a studiat oameni cu „memorie autobiografică sever deficitară”, fără leziuni cerebrale sau demență. Imaginile funcționale au arătat o activare redusă în rețelele cerebrale implicate în „călătoria mentală în timp”. Acești oameni pot povesti trecutul ca pe un rezumat, nu ca pe o experiență trăită.
• Pentru mulți afantazici, aceasta este partea cea mai dureroasă: sentimentul că viața le trece prin mâini „ca apa”, fără să o poată reține afectiv. Una dintre persoanele intervievate își descrie viața ca pe ceva ce i se întâmplă și apoi dispare, fără urme emoționale solide.
Emoții, traumă și capacitatea de a ține supărarea
• Faptul că nu poți vizualiza sau, dimpotrivă, că vizualizezi prea intens, modifică felul în care trăiești emoțiile. Unele experimente au arătat că afantazicii reacționează fiziologic la imagini reale înfricoșătoare (de exemplu, o scenă amenințătoare pe ecran), dar reacționează foarte slab la povești evocatoare, doar auzite sau citite. Fără imagini mentale, textul nu „inițiază” sistemul emoțional la fel de puternic.
• Pentru hiperfantazici, efectul este invers: o descriere poate declanșa imagini atât de vii, încât îi pot face să leșine sau să trăiască intens durerea altuia. O simplă relatare despre o operație fără anestezie poate fi trăită ca o scenă de groază directă, cu reacții corporale puternice.
• Această diferență influențează și modul în care trăim traumele și resentimentele. Pentru unii afantazici, traumelor le lipsește componenta de re-experimentare vizuală. Un paramedic povestește că poate vedea oameni murind în timpul serviciului, dar când ajunge acasă închide ochii și „vede doar negru”. Nu retrăiește scena, ceea ce îl protejează de stresul posttraumatic, dar îl face să se întrebe dacă nu cumva este „prea rece”.
• Mulți afantazici afirmă că nu țin ranchiună, nu reiau în minte certuri și nu se pierd în regrete. Își pot aminti că un episod a fost neplăcut, însă nu mai simt intens rușinea sau furia. Aceasta poate fi un avantaj psihologic, dar mulți se tem că îi face să pară detașați sau indiferenți pentru cei din jur.
Arta fără imagini și arta din prea multe imagini
• Descoperirea afantaziei a contrazis și clișeul că imaginația vizuală este indispensabilă artei. Unii artiști vizuali importanți s-au dovedit a fi afantazici. Pictorița canadiană Sheri Paisley, de pildă, și-a pierdut capacitatea de a crea imagini mentale după un accident vascular cerebral. A simțit că i-a ars „biblioteca interioară”, dar, după ani de efort, a revenit la pictură, schimbând radical stilul: de la portrete realiste, a trecut la abstracții cosmice, preocupate de structura universului mai mult decât de psihologia chipurilor.
• Artista irlandeză Isabel Nolan trăiește, după toate aparențele, cu afantazie congenitală. Nu își poate „vedea” în minte trecutul, își amintește puțin din ce a făcut, iar legătura cu propria biografie îi pare fragilă. Ține la obiecte, spații și orașul natal pentru că îi servesc drept ancore fizice: îl folosesc pentru a nu lăsa realitatea să dispară complet când închide ochii. Lucrările ei devin astfel „dovezi” că lumea există și că ea a fost prezentă în ea.
• La capătul celălalt, artista britanică Clare Dudeney se recunoaște într-o hiperfantazie copleșitoare. În mintea ei circulă permanent imagini, vise, scene reale și imaginare. Poate revedea filme întregi, își poate proiecta în detaliu lucrările înainte de a le realiza, visele ei devin scenarii pentru picturi. Până și terapia de meditație se transformă pentru ea în „cinematograf interior”: revede seria „Harry Potter” în tăcerea unei retrageri spirituale.
Dar aceeași bogăție vizuală o expune unor forme de suferință greu de controlat. După moartea pisicii, o vede peste tot, ca și cum ar fi încă în casă, ceea ce amplifică dramatic doliul. Imaginile traumatizante sunt greu de scos din minte, iar granița dintre real și reprezentare se poate estompa.
Copilărie, citit și feluri diferite de a gândi
• Studii recente sugerează că majoritatea copiilor sunt, la început, foarte bogați în imagini mentale. Înainte de „toaletarea” conexiunilor neuronale din adolescență, creierul are o rețea extrem de densă de legături, în care imaginația vizuală înflorește. Pe măsură ce cresc, mulți copii renunță treptat la fantezie în favoarea lumii reale, iar imagistica se „domolește”.
• Hiperfantazicii par să fie acei copii care au continuat să cultive intens lumi imaginare, să viseze cu ochii deschiși, să își alimenteze fanteziile vizuale. În schimb, unii viitori afantazici ar putea fi copii care au fost învățați – sau s-au autotreinat – să ignore fantezia și să se concentreze strict pe stimuli externi și pe limbaj.
• Afantazicii și hiperfantazicii trăiesc diferit și experiența lecturii. Pentru afantazici, descrierile de peisaje, chipuri sau interioare sunt adesea plictisitoare: cuvintele nu se transformă în imagini, chiar dacă textul este bine scris. Mulți preferă non-ficțiunea sau filmul, unde vizualul este dat „la pachet”. Pentru hiperfantazici, o frază bine aleasă poate declanșa o scenă cinematografică bogată, iar întâlnirea cu adaptările cinematografice poate fi dezamăgitoare, pentru că actorii și decorurile nu seamănă cu imaginile lor interioare.
• Diferențele se extind și la gândirea abstractă. Unii afantazici afirmă că sunt avantajați în matematică sau logică, pentru că nu sunt distrași de reprezentări concrete: când li se spune „cal”, se gândesc la concept, nu la un animal anume. Pe de altă parte, cazuri faimoase din istoria științei, de la Einstein la Kekulé, arată că vizualizarea poate fi un instrument puternic pentru intuiții științifice.
Comunități, identitate și tentative de „aprindere” a imaginilor
• După mediatizarea cercetărilor lui Zeman, canadianul Tom Ebeyer – el însuși afantazic – a creat „Aphantasia Network”, o platformă prin care zeci de mii de oameni au putut să își compare experiențele, să caute informații și să își definească o identitate comună. Pentru mulți, descoperirea afantaziei a fost un șoc existențial; alții au trăit-o ca pe o explicație liniștitoare pentru senzația veche că „sunt altfel”.
Pe lângă schimbul de povești, rețeaua urmărește atent rezultatele experimentelor neuroștiințifice. De exemplu, s-a arătat că la persoanele cu imagini mentale pupila se contractă când își imaginează un obiect luminos, ca și cum chiar l-ar privi. La afantazici, pupila rămâne nemișcată: „luminile” interioare nu se aprind.
• Există și tentative de a „reactiva” imagistica. Oliver Sacks a povestit că, sub doze mari de amfetamine, a dobândit temporar imagini mentale, dar și-a pierdut în același timp claritatea gândirii abstracte. Alte relatări descriu afantazici care, sub influența ayahuasca sau psilocibină, au avut pentru prima dată imagini interioare intense, uneori cu efect terapeutic asupra traumelor personale. Deși, în câteva cazuri, o parte din imagistică a persistat după experiență, este vorba de episoade izolate, nu de o „cură” dovedită științific.
• Pentru mulți afantazici, însă, nu lipsa imaginilor este cea mai grea, ci consecința asupra memoriei autobiografice. Unii consideră afantazia o simplă variație umană, comparabilă cu sinestezia. Alții vorbesc despre ea ca despre un „blestem”: simt că le lipsește un strat profund de legătură cu propriul trecut și cu oamenii care au contat pentru ei.
Eu fără poveste? Filozofie, memorie și prezent
• Situații ca ale lui Nick Watkins au intrat și în reflecțiile filosofice despre „eu”. Filozofi precum Derek Parfit sau Galen Strawson au susținut că identitatea personală nu este un fir narativ continuu, nu depinde neapărat de o poveste coerentă despre trecut. Important este ce facem acum, ce convingeri și valori avem, nu cât de detaliat ne reconstituim biografia.
Pentru cineva cu afantazie, această viziune poate fi reconfortantă: el nu este mai puțin „persoană” doar pentru că nu își poate reda viața ca pe un film interior. Are relații, idei, proiecte, bucurii și eșecuri la fel ca ceilalți – doar că toate acestea nu se organizează într-un album mental ilustrat.
• În același timp, ideea că memoria episodică este „unul dintre cele mai uimitoare produse ale evoluției” rămâne greu de ignorat. A ști că majoritatea oamenilor pot revedea chipul unei persoane iubite, pot retrăi o îmbrățișare sau un peisaj decisiv pentru destinul lor, în timp ce tu nu poți, lasă în urmă un gol greu de umplut.
• Tehnologia promite eventuale „proteze de memorie”: camere purtabile, realitate virtuală, arhive video personale care să compenseze incapacitatea de a revedea trecutul. Dar o înregistrare perfectă nu este același lucru cu o amintire. Memoria umană este selectivă, maleabilă și, tocmai prin imperfecțiunea ei, permite iertarea, reinterpretarea, integrarea suferințelor în povestea de ansamblu.
Afantazia și hiperfantazia - cât de diferite sunt mințile umane
• Afantazia și hiperfantazia arată cât de diferit poate funcționa mintea umană, chiar și în absența oricărei „boli” evidente. Unii oameni trăiesc într-o lume interioară intens vizuală, care le alimentează creativitatea, dar le poate amplifica suferința. Alții, ca Nick Watkins sau Melinda Utal, par să ducă existențe aproape lipsite de trecut re-vizualizabil, sprijinindu-se pe fapte seci, jurnale și obiecte pentru a nu-și pierde firul propriei vieți.
• Pentru cei fără imagini mentale, prezentul devine esențial: iubesc oamenii când sunt cu ei, nu când îi „văd” în minte; se vindecă mai ușor de traume, dar riscă să pară distanți; muncesc, creează, gândesc abstract, deși nu pot chema în minte nici măcar un chip drag. Nu le lipsește rațiunea, nici sensibilitatea morală, ci doar un tip particular de acces la trecut.
• În ultimele decenii, cercetarea a început să lege imagistica mentală de o mulțime de trăsături: modul în care trăim traumele, capacitatea de a ține supărarea, stilul de a face artă, intensitatea cu care ne amintim copilăria. Dar, dincolo de aceste corelații, mesajul principal este unul de diversitate: nu există un singur mod „normal” de a avea o minte.
• Când spunem „îmi amintesc”, nu vorbim cu toții despre același lucru. Pentru unii, amintirea este un film interior bogat; pentru alții, o propoziție scurtă sau o notă într-un caiet. Cu sau fără imagini mentale, rămâne întrebarea practică și filosofică deopotrivă: ce facem, azi, cu viața pe care o avem – chiar dacă, pentru unii dintre noi, ea nu va mai putea fi revăzută niciodată.
Sursa: Some People Can’t See Mental Images. The Consequences Are Profound de Larissa MacFarquhar https://www.newyorker.com/magazine/2025/11/03/some-people-cant-see-mental-images-the-consequences-are-profound
