Lumi identiceRepetarea la infinit, ideea că planetele şi fiinţele vii trebuie să fie repetate de un număr infinit de ori, nu pot fi deduse logic din fizica actuală şi teoriile cosmologice. Iată cum demontează ideile despre istoriile identice, dar separate spaţio-temporal doi oameni de ştiinţă spanioli.

 

 


Dacă aţi citit despre cum cosmologia modernă poate implica faptul că, într-un univers infinit, existenţa planetelor şi formelor de viaţă care îl populează trebuie să fie repetată de un număr infinit de ori, poate aţi fost un pic sceptic. Este şi cazul a doi oameni de ştiinţă din Spania, care au postat un document pe arXiv.org, criticând conceptul de repetare la infinit a istoriilor în spaţiu, o idee strâns legată de conceptele de „istorii alternative”, „universuri paralele” şi „interpretarea universurilor multiple”, printre altele.     

Francisco José Soler Gil de la Universitatea din Sevilla şi Manuel Alfonseca de la Universitatea Autonomă din Madrid au analizat două propuneri diferite - una bazată pe cosmologia clasică şi cealaltă pe mecanica cuantică - care susţin că noi trăim într-un univers infinit, în care istoria se repetă de un număr infinit de ori în spaţiu. Ei au ales ambele propuneri şi au argumentat că ambele sunt extrem de speculative, cu toate că sunt adesea prezentate ca idei plauzibile. Mai mult, ei au argumentat că nu ştim dacă noi trăim într-un univers infinit, în unul finit sau unul care pare a fi egal de probabil.

Ideea de bază în repetarea infinită a istoriilor în spaţiu este că, dacă luaţi în considerare propria persoană chiar acum şi schimbaţi un lucru (să zicem schimbaţi cămaşa roşie cu una albastră), atunci există un alt „tu” undeva, care este exact acelaşi, cu excepţia unei singure diferenţe. Schimbă-ţi cămaşa cu una violetă şi acesta este al treilea „tu”. Schimbă băutura de sifon din mâna ta, cu ceai şi iată un alt „tu”. În plus, există copii ale tuturor acestor universuri - un număr infinit de exemplare. În lucrarea lor, Soler Gil şi Alfonseca citează din cartea de popularizare a ştiinţei „Muzica Big Bang-ului, fondul cosmic de microunde şi noua cosmologie” de Amedeo Balbi: „Într-un univers infinit, orice eveniment posibil se întâmplă. Nu doar atât: se întâmplă de un număr infinit de ori”.   

Această idee a repetării la infinit, poate fi întâlnită în filozofia timpurie, mitologia antică şi literatura SF de azi. Dar poate fi ea obţinută din teoriile fizicii despre univers şi are ea un loc în ştiinţă?



În prima propunere pe care Soler Gil şi Alfonseca au analizat-o, Ellis şi Brundrit argumentează că repetarea infinită apare logic din fizica relativistă clasică. Un rezumat mai detaliat poate fi găsit în articolul de pe arXiv, dar argumentul general este conform celor ce urmează. Dacă universul, numărul de planete şi galaxii şi numărul de istorii posibile (una cu care suntem familiarizaţi este istoria noastră de 13,7 miliarde de ani) sunt toate infinite şi dacă probabilitatea de viaţă bazată pe ADN este mai mare decât zero şi dacă numărul de tipuri de fiinţe bazate pe ADN este finit (datorită faptului că dimensiunea moleculelor de ADN nu poate fi arbitrar de mare); atunci un univers infinit trebuie să conţină un număr infinit de copii ale numărului finit de fiinţe bazate pe ADN şi unele dintre acestea vor urma linii ale istoriei foarte asemănătoare şi chiar identice. Cu alte cuvinte, istorii infinite plus tipuri finite de fiinţe, înseamnă că toate acele istorii ale fiinţelor sunt infinit repetate.

Soler Gil şi Alfonseca contrazic câteva dintre aceste presupuneri. Unul dintre principalele lor contraargumente pare la prima vedere ciudat: ei susţin că nu putem fi siguri că probabilitatea ca viaţa să fie bazată pe ADN este mai mare de zero. Nici existenţa noastră, nici descoperirea unui număr finit de cazuri de viaţă pe alte planete, nu poate fi folosită, cel puţin în sens logic, pentru a deduce că probabilitatea este mai mare de zero. Ca urmare, infinitatea de istorii este mai mare decât infinitatea de indivizi în viaţă, astfel încât fiecare planetă compatibilă cu viaţa poate avea propria sa istorie unică.   

„În cazul în care există un număr infinit de istorii posibile, faptul că există o istorie dată (ori un număr finit) care conduce la viaţă, nu face acea istorie probabilă: probabilitatea sa va fi de 1 împărţit la infinit, care este zero ”, a explicat Alfonseca pentru Phys.org. „Pentru a avea o probabilitate mai mare decât zero aveţi nevoie de un număr infinit de abordări. Dar în orice caz, cu acest scenariu numărul de istorii va fi întotdeauna mai mare decât numărul de fiinţe, aşa încât aceleaşi fiinţe infinit repetate vor avea în continuare istorii diferite”. 

A doua propunere, a lui Garriga şi Vilenkin, implică un număr finit de istorii, dar este întemeiată pe ideea din teoria cuantică că regiunile discrete ale spaţiului au cantităţi finite de energie. În interpretarea istoriilor decoerente (DH) a mecanicii cuantice, universul infinit poate fi divizat într-un număr infinit de regiuni care nu se pot influenţa una pe alta (adică sunt deconectate cauzal) deoarece ele sunt separate prin orizonturile evenimentelor. Aşadar Garriga şi Vilenkin deduc că numărul istoriilor posibile în fiecare regiune este finit deoarece energia din fiecare regiune este finită şi, în concordanţă cu mecanica cuantică, energia este cuantificabilă. Pe scurt, un număr infinit de regiuni plus un număr finit de istorii posibile în fiecare dintre regiuni, înseamnă că fiecare istorie trebuie să se repete într-un număr infinit de ori.       

Soler Gil şi Alfonseca critică aproape toate ipotezele din această propunere începând cu aplicarea teoriei cuantice la cosmologie, care este în prezent doar o simplă presupunere, fără dovezi. Alte probleme apar atunci când se iau în considerare efectele gravitaţionale ale găurilor negre şi expansiunea Universului, care au potenţialul de a creşte la infinit numărul de istorii posibile, împiedicând repetările. 

Dar critica cea mai mare adresată de oamenii de ştiinţă la adresa ideii de repetare la infinit, în ambele propuneri, este presupunerea că Universul este infinit. Dacă Universul este infinit sau finit este o mare întrebare deschisă în cosmologie la care poate că oamenii de ştiinţă nu vor putea niciodată răspunde. Soler Gil şi Alfonseca remarcă faptul că, privind înapoi în fizică, au apărut situaţii în care infiniturile păreau imposibil de evitat, dar teoriile îmbunătăţite au eliminat infiniturile. În prezent, cele două teorii de bază ale fizicii, relativitatea generală şi teoria cuantică, ambele prezic infiniturile. În relativitate există singularităţile din găurile negre şi Big Bang. În teoria cuantică avem de-a face cu energia vidului şi anumite părţi ale teoriei câmpului cuantic. Poate că ambele teorii sunt simple aproximări ale unei a treia teorii mai generale, fără infinituri. Soler Gil şi Alfonseca remarcă, de asemenea, că Paul Dirac a declarat odată că cea mai importantă provocare în fizică a fost „de a scăpa de infinit”. 

În timp ce Soler Gil şi Alfonseca nu pot respinge propunerile repetării la infinit, ei subliniază că scopul criticii lor este de a arăta că ideea rămâne în domeniul filozofiei, mitologiei şi povestirilor SF, nu a cosmologiei moderne. Ei numesc speculaţia „ştiinţă ironică”, un termen folosit de jurnalistul de ştiinţă John Horgan pentru a descrie opţiunile care nu converg spre adevăr, ci sunt în cel mai bun caz „interesante”. În ciuda relatărilor din multe cărţi de popularizare a ştiinţei, ideea că vieţile noastre sunt repetate de un număr infinit de ori, undeva în Univers, nu este în niciun caz sigură şi este departe de a fi probabilă sau plauzibilă.

Traducere de Mircea Ştefan Moldovan după You don't exist in an infinite number of places, say scientists, cu acordul phys.org.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.