Spune-ți opinia!

GânditorDe ce există ceva mai degrabă decât nimic? Este universul nostru real? Avem liber arbitru? Există Dumnezeu? Există viaţă după moarte? Putem experimenta cu adevărat ceva în mod obiectiv? Care este cel mai bun sistem etic? Ce sunt numerele?

 

 

 

 

Filosofia merge dincolo de granița de care știința nu poate sau nu vrea să o facă. Filosofii au permisiunea de a specula despre orice, de la metafizică la etică, ceea ce înseamnă că pot clarifica unele întrebări fundamentale ale existenței. Veștile proaste? Acestea sunt întrebări care pot fi tot timpul chiar dincolo de limitele noastre de înțelegere.

Iată opt mistere ale filosofiei pe care probabil că nu le vom rezolva niciodată.

1. De ce există ceva mai degrabă decât nimic?

Prezența noastră în Univers reprezintă ceva prea bizar pentru a fi exprimat în cuvinte. Obișnuința vieții noastre de zi cu zi ne face să luăm viața ca atare – și totuși, uneori, suntem încurajați să ieșim din starea de auto-mulțumire și să intrăm într-o stare profundă de conștientizare existențială, întrebându-ne: de ce există toate aceste lucruri în univers? De ce acesta este guvernat de legi atât de extraordinar de exacte? Și de ce, la urma urmelor, ar trebui să existe ceva? Locuim într-un univers cu lucruri precum galaxiile spiralate, aurora boreală și Sponge Bob, cel cu pantalonii pătrați. Și, așa cum notează Sean Carroll, „Nimic din fizica modernă nu explică de ce avem aceste legi și nu altele cu totul diferite, deși fizicienii uneori discută în acest sens – o greșeală care ar putea fi evitată dacă i-ar lua pe filosofi mai în serios”. În ceea ce îi privește pe filosofi, cel mai bun lucru cu care pot veni este principiul antropic – noțiune prin care universul nostru particular este astfel în virtutea prezenței noastre ca observatori în interiorul său – sugestie care are un cerc tautologic atașat.

 

2. Este universul nostru real?

Aceasta este o întrebare carteziană clasică. În esență, se pune următoarea problemă: de unde știm că ceea ce vedem în jurul nostru este real și nu o mare iluzie perpetuată de către o forță nevăzută  (la care René Descartes se referea ca fiind așa-numitul „demon”)? Mai recent, întrebarea a fost reformulată ca problema „creierului într-o cuvă” sau argumentul simulării. Și s-ar putea foarte bine să fim produsul unei simulări elaborate. Așadar, o întrebare mai profundă ar fi dacă civilizația care rulează simularea este, de asemenea, într-o simulare – un fel de regresie a unui super-computer (sau o concepere a simulării/un început al simulării). Mai mult, se poate ca noi să nu fim cine credem că suntem. Presupunând că persoanele care rulează simularea ar lua de asemenea parte la ea, identitățile noastre adevărate ar putea fi temporar suprimate, pentru a mări realismul experienței. Această enigmă filosofică ne forțează să reevaluăm ceea ce înțelegem prin „real”. Realiștii modali susțin că dacă Universul din jurul nostru pare rațional (ca fiind opusul unuia visător, incoerent sau lipsit de legi), atunci nu avem de ales decât să îl declarăm ca fiind real și autentic. Sau poate, cum spunea Cipher după ce mânca o friptură „simulată” în The Matrix, „Ignoranța este o binecuvântare”.

3. Avem cu adevărat liber arbitru?


Supranumită dilema determinismului, nu ştim cu adevărat dacă acţiunile noastre sunt controlate de către un lanţ cauzal de evenimente precedente (sau de către o altă forţă exterioară) sau dacă noi suntem cu adevărat agenţi liberi să ia decizii din propria voinţă. Filosofii (şi acum şi unii oameni de ştiinţă) dezbat acest lucru de mii de ani şi fără vreun final aparent apropiat. În cazul în care procesul nostru de decizie este influenţat de către un lanţ nesfârşit de cauzalităţi, atunci determinismul este adevărat şi nu avem liber arbitru. Dar dacă este adevărat opusul acestei teorii, ceea ce se mai numeşte şi nedeterminism/impredictibilitate, atunci acţiunile noastre trebuie să fie aleatoare – ceea ce unii susţin că nu este totuşi încă liber arbitru. În schimb, liberalii (nu, nu politicienii liberali, aceia sunt alt fel de oameni) susţin cauza compatibilismului – ideea că liberul arbitru este din punct de vedere logic compatibil cu viziunile deterministe ale Universului. Componentele problemei sunt progresele din domeniul ştiinţelor neurologice care arată că deciziile sunt luate de către creierul nostru înainte chiar ca noi să le conştientizăm. Dar dacă nu avem liber arbitru, atunci de ce evoluăm în mod conştient şi nu ca nişte zombi?

Mecanica cuantică complică şi mai mult această problemă sugerând că trăim într-un univers al probabilităţilor şi că determinismul de orice fel este imposibil. Şi după cum spunea Linas Vepstas, „Conştienţa pare a fi legată în mod intim şi inevitabil de percepţia trecerii timpului şi, într-adevăr, de ideea că trecutul este fixat şi perfect determinat, şi că viitorul este necunoscut. Acest lucru se potriveşte bine deoarece dacă viitorul ar fi predeterminat, atunci nu ar exista liber arbitru şi nici un scop în participarea la trecerea timpului”.

4. Există Dumnezeu?

Dacă punem problema simplu, nu putem şti dacă Dumnezeu există sau nu. Dar atât ateii, cât şi credincioşii greşesc în declaraţiile lor, în timp ce agnosticii au dreptate. Adevăraţii agnostici sunt pur şi simplu cartezieni în această privinţă, recunoscând problemele epistemologice implicate şi limitările investigării umane. Nu cunoaştem suficient de multe despre procesele interne de funcţionare ale universului pentru a face afirmaţii de nivel înalt despre natura realităţii şi dacă există sau nu un Prim Jucător undeva în fundal. Mulţi oamenii preferă naturalismul – sugestia că Universul funcţionează pe baza unor principii autonome – dar aceasta nu exclude existenţa unui designer grandios care a pus totul în mişcare (ceea ce se mai numeşte şi deism). Şi după cum menţionam şi mai sus, putem trăi într-o simulare în care zeii hackeri controlează toate variabilele. Sau poate gnosticii au dreptate şi există nişte fiinţe puternice într-o realitate mai adâncă de care nu suntem conştienţi. Aceştia nu sunt neapărat zeii omniscienţi şi omnipotenţi din tradiţiile avraamice – ci sunt în orice caz (ipotetic vorbind) fiinţe puternice. Din nou, acestea nu sunt întrebări ştiinţifice per se – ci sunt mai mult experimente platonice gândite pentru a ne obliga să ne confruntăm cu limitele experienţei şi investigării umane.

5. Există viaţă după moarte?

Înainte ca toată lumea să se entuziasmeze, aceasta nu este o sugestie că toţi vom sfârşi cântând la harpă pe norişori pufoşi sau că vom săpa după cărbune în adâncurile iadului pentru totdeauna. Pentru că nu-i putem întreba pe morţi dacă este ceva în partea cealaltă, suntem lăsaţi să ghicim ce se va întâmpla. Materialiştii presupun că nu există viaţă după moarte, ci asta e tot – presupunere care nu poate fi în mod necesar dovedită. Privind mai îndeaproape maşinaţiunile Universului (sau ale multiversului), fie că o facem prin filtrele clasice, ale lui Newton sau Einstein, fie prin filtrele ciudate ale mecanicii cuantice, nu avem nici un motiv să credem că avem doar o singură şansă la acest lucru numit viaţă. Este o problemă de metafizică şi posibilitatea prin care cosmosul (ceea ce Carl Sagan descria ca „tot ceea ce este, a fost sau va fi vreodată”) să pedaleze şi să filtreze totul astfel încât vieţile noastre să fie reciclate la infinit. Hans Moravec a spus-o cel mai bine atunci când, vorbind despre interpretarea cuantică a mai multor lumi, a spus că neobservarea Universului este imposibilă; trebuie să ne regăsim mereu vii şi observând Universul într-o formă sau alta. Acest lucru este speculativ, dar la fel ca problema lui Dumnezeu, este unul pe care ştiinţa nu îl poate aborda încă, lăsându-l în seama filosofilor.

6. Putem experimenta cu adevărat ceva în mod obiectiv?

Există o diferenţă între a înţelege lumea în mod obiectiv (sau cel puţin a încerca să o faci) şi a o experimenta printr-un cadru exclusiv obiectiv. Aceasta este în mod fundamental o problemă de percepţie (qualia – noţiune care implică faptul că mediul înconjurător poate fi observat doar prin filtrul simţurilor şi gândirii minţilor noastre). Tot ceea ce cunoaşteţi, tot ceea ce aţi atins, văzut şi mirosit a fost filtrat printr-un număr de procese fiziologice şi cognitive. Ca urmare, experienţa voastră subiectivă asupra lumii este unică. Într-un exemplu clasic, aprecierea subiectivă asupra culorii roşu poate varia de la o persoană la alta. Singura modalitate în care aţi şti cu adevărat ar fi să puteţi observa universul prin „lentilele conştiente” ale altei persoane, cum se întâmplă de exemplu în filmul Being John Malkovich – lucru care nu este în măsură să se împlinească în această etapă a dezvoltării noastre ştiinţifice sau tehnologice. Un alt fel de a spune acest lucru este că Universul poate fi observat numai prin creier (sau o altă posibilă minte-maşină) şi în virtutea acestui fapt poate fi interpretat doar în mod subiectiv. Dar dat fiind că Universul pare a fi coerent şi (oarecum) cognoscibil, ar trebui oare să continuăm să presupunem că adevărata calitate obiectivă a acestuia nu poate fi observată sau cunoscută niciodată? Este demn de remarcat că o mare parte a filosofiei budiste este bazată pe această limitare fundamentală (ceea ce budiştii numesc nimic) şi reprezintă o antiteză totală faţă de idealismul lui Platon.

7. Care este cel mai bun sistem etic/moral?

În esenţă nu vom putea fi apţi niciodată să distingem între acţiunile „corecte” şi „greşite”. Cu toate acestea, în orice moment din istorie filosofi, teologi şi politicieni vor pretinde că au descoperit cel mai bun mod de a evalua acţiunile umane şi de a stabili cel mai corect cod de conduită. Însă niciodată nu este atât de uşor. Viaţa este mult prea dezordonată şi complicată pentru a exista ceva ca o moralitate universală sau o etică absolută. Regula de Aur este minunată (ideea că ar trebui să îi tratezi pe ceilalţi ca pe tine însuţi), dar nu ia în considerare autonomia morală şi nu lasă loc pentru instituirea justiţiei (cum ar fi încarcerarea infractorilor) şi poate fi folosită cu uşurinţă pentru justificarea opresiunii (Immanuel Kant se număra printre cei mai înflăcăraţi critici ai acesteia). Mai mult, este o lege nescrisă prea simplificată care nu permite scenarii complexe. De exemplu, dacă cei puţini ar trebui cruţaţi pentru a-i salva pe cei mulţi? Cine are o valoare morală mai mare: un bebeluş uman sau o maimuţă adultă mare? Şi, aşa cum au arătat cercetătorii neurologi, moralitatea este nu doar ceva înrădăcinat în cultură, ci este parte a psihologiei noastre (dilema tramvaiului - este cea mai bună demonstraţie a acestui fapt). În cel mai bun caz, putem spune doar că moralitatea este un normativ, admiţând  în acelaşi timp că intuiţia binelui şi răului se va schimba de-a lungul timpului.

8. Ce sunt numerele?

Folosim numerele în fiecare zi, dar să luăm o pauză mică şi să ne gândim, ce sunt de fapt numerele cu adevărat – şi de ce fac o treabă atât de bună în a ne ajuta să ne explicăm Universul (cum ar fi legile lui Newton)? Structurile matematice pot fi formate din numere, seturi, grupuri şi puncte – dar sunt ele obiecte reale sau pur şi simplu descriu relaţiile care trebuie să existe în mod necesar în toate structurile? Platon susţinea că numerele sunt reale (nu contează că nu le puteţi „vedea”), dar formaliştii insistau că ele sunt pur şi simplu sisteme formale (construcţii bine definite de gândire abstractă bazate pe matematică). Aceasta este prin definiţie o problemă ontologică, în care rămânem nelămuriţi în legătură cu adevărata natură a universului şi cu aspectele sale: care sunt construcţii umane şi care sunt cu adevărat tangibile.


Traducere după philosophical-questions-that-well-never-solve de Silvia Gergeley

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Loghează-te ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



SUSȚINE SCIENTIA!
Donează
prin PayPal


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro