În prezent este posibil să fii declarat mort deşi încă te mai mişti, transpiri, iar sângele încă circulă prin corpul tău. A doua parte a seriei despre moarte se concentrează asupra unei întrebări vechi de mii de ani: "Când poate fi o persoană declarată moartă?"
Moartea: Evoluţia ritualurilor funerare (1)
În prezent este mai uşor să fii declarat mort decât oricând altcândva în istoria umană. Standardele au coborât atât de mult încât inima îţi poate continua să bată, creierul poate emite în continuare unde cerebrale şi totuşi doctorul te poate declara mort. Vestea buna: numai 1 la sută din populaţie este supusă criteriilor minime pentru a fi declarată moartă. Vestea rea: dacă faci parte din cei 1 la sută, probabil vei fi vivisecţionat.
Dar să ne întoarcem la povestea noastră.
Întrebarea "Când poate fi o persoană declarată moartă?" ne-a bântuit vreme de mii de ani. Nu este o chestiune banală, în special pentru acea persoană care urmează să fie îngropată sau incinerată. Aşa că trebuie să căutăm indicii cât mai sigure. Există un organ central a cărui oprire din funcţionare indică faptul că un om este mort? Există un set de comportamente care ne poate arăta cu certitudine că un om s-a despărţit de viaţa de zi cu zi, a dat ortul popii, a expirat?
În Egiptul Antic totul se termina atunci când se ajungea la îmbălsămare. Grecii antici ştiau că există multe condiţii care imită moartea. Testul lor consta în tăierea unui deget înainte de incinerare.
Europenii din Evul Mediu au devenit din ce în ce mai nehotărâţi în legătură cu cine era mort şi cine era viu, odată ce literatura începuse să prezinte cazuri de înhumare prematură. Aceste dificultăţi au fost reliefate şi de teatrele anatomice care au apărut de-a lungul Europei din 1500 până la 1700, în care experţii în anatomie efectuau disecţii publice pe prizonierii executaţi. Aceste spectacole demonstrau câteodată că stelele spectacolului nu erau chiar moarte. Aceşti chirurgi extrăgeau o inimă, o ţineau în sus şi erau salutaţi cu aplauze pentru că ea încă bătea. Un specialist în anatomie, Niccolò Massa, a cerut să nu fie îngropat timp de două zile "pentru a se evita orice eroare".
În secolul 18 au apărut două tendinţe importante. Prima dintre acestea a constat în tratarea morţii ca pe o problemă medicală. Doctorii au început să apară lângă patul muribunzilor pentru a le administra opiacee şi, pe măsură ce limita dintre moarte şi viaţă a devenit mai confuză, tehnologiile medicale au fost introduse pentru a stabili adevărul. În următoarele două secole au fost dezvoltate inovaţii care puteau scoate în evidenţă semne de viaţă la acei oameni care fuseseră consideraţi mai înainte decedaţi: respiraţie artificială, mirosirea de săruri, şocuri electrice, stetoscopul, microfoane pentru a amplifica zgomotele din zona pieptului, fluoroscopia radiografică pentru a detecta mişcarea organelor vitale şi oftalmoscopul pentru a examina circulaţia sângelui la nivelul retinei.
A doua tendinţă importantă din acea perioadă a fost trecerea de la ceea ce astăzi numim moarte cardio-pulmonară la moartea cerebrală. La acel moment nu exista termenul "moarte cerebrală", dar doctorii vorbeau despre "senzaţie" şi "voinţă" ca măsură a unui om.
Conceptul de moarte cerebrală a jucat un rol major într-unul din cele mai extraordinare progrese medicale ale secolului XX. În 1954, chirurgul Joseph Murray a realizat primul transplant încununat de succes al unui organ, transferând un rinichi între doi fraţi gemeni. Nu a mai durat mult înainte ca organele să înceapă să fie transplantate de la donatorii morţi la pacienţii vii.
Această tehnologie remarcabilă promitea să salveze vieţi, dar ea trebuia să facă faţă unei probleme majore: deteriorarea organelor. Poţi folosi donatori vii pentru transplantul de rinichi, pentru că oamenii au doi rinichi şi se pot descurca numai cu unul singur. Dar pentru alte organe, ai nevoie de un donator mort. Totuşi, atunci când o persoană moare, organele sunt private de oxigen.
În 1968, o echipă formată din 13 bărbaţi au format Comitetul Ad-Hoc al Harvard Medical School pentru Examinarea Definiţiei Morţii Cerebrale şi au conceput un plan inteligent pentru rezolvarea acestei probleme. De ce să nu-i declarăm morţi pe unii dintre pacienţii ventilaţi controlat în secţiile de terapie intensivă şi să le prelevăm organele? Aceşti pacienţi erau într-o stare de comă profundă, dar nu erau morţi. Inima încă le bătea. Dacă ventilatorul încă funcţiona, chiar şi după ce pacienţii erau declaraţi morţi, organele lor ar fi continuat să fie irigate cu sânge până la momentul la care chirurgii ar fi avut nevoie de ele. Voilà.
Comitetul de la Harvard a făcut tocmai acest lucru. A definit o a două formă de moarte; unul din doctori le spunea celor care se încadrau în definiţie "destul de morţi". Până la acest moment, doctorii au folosit standardul cardio-pulmonar: dacă inima ta se oprea din bătut şi nu mai respirai, erai declarat mort. Acum există o "moarte uşoară", creată pentru beneficiul industriei transplanturilor.
Criteriile stabilite iniţial la Harvard erau înfricoşător de simple, necesitând doar un test chiar mai scurt decât un examen ocular. Pacientul trebuie să fie "nereceptiv", să nu prezinte "niciun fel de mişcări" şi "niciun fel de reflexe". Teste clinice rudimentare stabileau toate acestea, cum ar fi aplicarea de apă rece în zona urechilor, lumina unei lanterne în zona ochilor, tampoane de bumbac aplicate pe globii oculari sau teste pentru reflexe (JAMA, vol 205, p. 85).
Apoi are loc un "test de apnee". Ventilatorul este deconectat şi doctorii verifică dacă pacientul poate respira fără ajutor. Dacă nu e cazul de aşa ceva, el este declarat ca fiind în moarte cerebrală. Acum urmează partea groaznică. Ventilatorul este reconectat. Oamenii vorbesc de obicei despre deconectarea de la aparate, dar are loc opusul acesteia. Puţini oameni realizează asta. Şi nici nu realizează că ordinele sau dorinţele exprimate în timpul vieţii de tipul "nu resuscitaţi" nu mai au acoperire legală. Odată ce eşti declarat ca fiind în de moarte cerebrală, eşti considerat mort din punct de vedere legal, iar drepturile tale legale se duc pe apa sâmbetei.
Criteriile celor de la Harvard au fost criticate aproape imediat. Comitetul nu a realizat studii pe pacienţi şi nici nu a citat vreunul. La începutul anilor 1970, două studii realizate explicit pe pacienţi au arătat că creierul persoanelor considerate a se afla într-o "stare de moarte cerebrală" nu era întotdeauna mort. Testele Harvard indică doar dacă trunchiul cerebral este mort sau nu şi nu au legătură cu neocortexul, partea din creier care este cel mai probabil sediul conştiinţei.
Criteriile Harvard specificau, totuşi, un test pentru a cunoaşte dacă şi această parte a creierului era într-o stare de nefuncţionare: o electroencefalogramă (EEG). Studiile pe pacienţi au arătat că creierul unor persoane care erau considerate a fi în stare de moarte cerebrală încă mai producea unde cerebrale care apăreau pe EEG. Dacă creierul era mort, care era sursa acestor unde cerebrale? Această problemă a fost rezolvată cu uşurinţă: doctorilor li s-a spus să nu mai facă EEG.
A urmat, în 1981, redactarea Legii Americane pentru Determinarea Uniformă a Morţii. Ea specifica faptul că cei care erau în moarte cerebrală puteau fi declaraţi morţi din punct de vedere legal. Această lege specifica faptul că "întregul creier" trebuie să fie mort, dar lăsa tehnicile de examinare în seama medicilor, care rareori testau cortexul.
Chiar şi aceste standarde joase nu erau îndeajuns de joase. Doctorii au observat că unii dintre donatorii de organe care erau într-o stare de moarte cerebrală ("cadavre ale căror inimi încă bat", în argoul profesiei) încă se mişcau şi încă mai prezentau reflexe. Ei încălcau astfel două dintre criteriile Harvard: nicio mişcare şi niciun reflex. În Statele Unite, acest lucru a fost rezolvat relativ uşor prin schimbarea standardelor. În 1995, Academia Americană a Neurologilor a stabilit că, deşi te mai poţi încă mişca şi chiar dacă încă prezinţi reflexe, tot vei fi calificat ca aflat în moarte cerebrală.
În anul 2000, The Lancet a publicat un studiu despre 38 de pacienţi consideraţi a se afla în moarte cerebrală, dintre care 15 încă se mişcau în primele 24 de ore după ce fuseseră declaraţi morţi (vol 355, p. 2006). Un alt studiu realizat folosind 144 de cadavre cu inima încă bătând a arătat că 79 dintre aceştia îşi păstraseră reflexele şi după moarte (Journal Of Neurology, vol 252, p. 106). Un doctor chiar a sfătuit spitalele să nu-i mai lase pe cei din familia donatorilor în moarte cerebrală să-i vadă pe cei dragi, după ce moartea a fost declarată, de frică că aceştia vor observa aceste mişcări.
Timp de mai bine de 4000 de ani, am învăţat că viaţa umană este tenace şi că multe semne presupuse a fi semne clare ale morţii ne pot induce în eroare. Totuşi, în prezent disecăm pentru a le preleva organele pacienţi care în orice perioadă dinainte de 1968 ar fi putut fi consideraţi încă în viaţă.
Ţineţi minte, totuşi, că numai aproximativ 1 la sută din populaţie este declarată moartă pe baza criteriilor morţii cerebrale. Şi dacă nu sunteţi un donator de organe, aceasta nu va mai conta. Ventilatorul nu va mai fi reconectat şi îţi va fi permis să suferi o moarte cardio-pulmonară, pentru că antreprenorul de la pompe funebre nu va îmbălsăma sau nu va îngropa un corp aflat în moarte cerebrală. Căci nu vorbim de idioţi.
Moartea: Să îi fim recunoscători (3)
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului death, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
