Acţiuni imorale în beneficiul celorlalţi

Oare prezenţa unor potenţiali beneficiari ai acţiunilor noastre ne-ar putea determina să reducem standardele etice? Cercetătorii Francesca Gino, Shahar Ayal şi Dan Ariely şi-au pus această întrebare şi au arătat că oamenii folosesc flexibilitatea morală pentru a-şi justifica acţiunile realizate în propriul beneficiu atunci când de pe urma acestora pot beneficia şi ceilalţi.

S-a dovedit că în asemenea situaţii indivizii percep lipsa de onestitate mai acceptabilă, resimţind mai puţină vinovăţie în urma comportamentului imoral.

De cele mai multe ori, situaţiile ce implică decizii morale determină un conflict interior. Pe de-o parte, un comportament etic ar conduce la menţinerea unei imagini de sine pozitive, în timp ce un comportament neetic ar putea genera beneficii personale. Aflaţi faţă în faţă cu această dilemă, oamenii reuşesc de cele mai multe ori să le împace pe cele două prin găsirea unor justificări pentru comportamentele neetice.

Tendinţa de a trişa atunci când există potenţiali beneficiari poate fi explicată în două moduri. În primul rând, potenţialii beneficiari i-ar putea ajuta pe oameni să îşi justifice lipsa de onestitate. În al doilea rând, oamenilor ar putea să le pese cu adevărat de potenţialele beneficii ale acţiunilor lor asupra celorlalţi. Pentru a vedea în ce măsură cele două mecanisme interacţionează au fost realizate trei experimente.

În primul experiment fiecare participant a primit o foaie de test cu 20 de matrice şi o foaie de răspuns. Fiecare matrice conţinea un set de 12 numere formate din trei cifre (ex. 6,18), iar participanţii aveau la dispoziţie 5 minute pentru a găsi câte două numere pentru fiecare matrice, care adunate să dea maxim 10. La sfârşit, fiecare participant era plătit cu 0,05$ pentru fiecare matrice rezolvată corect. Au existat patru situaţii de testare:

1) Situaţia controlului individual. Subiectul număra matricele rezolvate corect şi nota numărul de răspunsuri pe cealaltă foaie. Experimentatorul verifica ambele foi, iar apoi îl plătea;   

2) Situaţia folosirii individuale a aparatului de distrus documente. Subiectul număra răspunsurile corecte, punea foaia în aparatul de distrus documente, iar apoi scria numărul pe foaia de răspunsuri. În acest caz, experimentatorul îl plătea pe baza rezultatului raportat, fără a-l mai verifica.

Diferenţa între performanţa celor din prima situaţie şi cea de-a doua a fost folosită pentru a măsura gradul de onestitate al participanţilor.

3) Situaţia cu un partener. În acest caz existau doi parteneri care aveau aceeaşi sarcină. După ce terminau, îşi arătau unul altuia răspunsurile corecte. Rezultatele se însumau, fiind prezentate împreună experimentatorului. Fiecare era plătit cu jumătate din suma câştigată împreună.

4) Situaţia cu un partener şi aparatul de distrus documente. Cei doi parteneri îşi numărau individual matricele rezolvate corect, puneau foaia în aparatul de distrus documente, iar restul procedurii era acelaşi ca în situaţia precedentă, fără a nu mai exista însă niciun proces de verificare.   

Aceleaşi proceduri au fost utilizate şi pentru un grup de trei persoane.

Rezultatele acestui experiment au arătat că, atunci când există beneficiari, tendinţa de a trişa creşte, intensitatea ei depinzând de numărul beneficiarilor. Cu cât numărul acestora este mai mare, cu atât creşte şi trişatul.

În cel de-al doilea experiment s-au verificat efectele concentrării atenţiei pe beneficiilor trişatului în favoarea celorlalţi. Mai exact, măsura în care aceasta ajută la menţinerea unei imagini pozitive privind propria moralitate. Sarcinile au fost aceleaşi, însă a fost modificată procedura, astfel încât experimentatorii să poată vedea cine trişează, modificând rezultatul real. După ce au completat foaia cu numărul de răspunsuri corecte, participanţilor li s-a dat un scurt chestionar cu întrebări ce surprindeau starea de vinovăţie actuală şi gradul în care aceştia aveau o părere bună despre sine. Acest experiment a arătat faptul că participanţii au trişat mai mult atunci când ceilalţi au putut beneficia de de pe urma acţiunii lor, decât în situaţia în care ei au fost singurii beneficiari. Aceştia au resimţit mai puţină vinovăţie în urma comportamentului imoral, fapt ce i-a ajutat să îşi menţină o imagine bună despre sine sub aspectul moralităţii.

Aspectul legat de bani a fost modificat faţă de primul experiment, pentru a verifica dacă tendinţa de a trişa în situaţiile respective a depins de suma de bani primită. Rezultatele au arătat că suma de bani primită, respectiv mai puţini în situaţia individuală şi mai mulţi în cea cu un partener, nu a reprezentat principalul impuls pentru decizia de a trişa.

Cel de-al treilea experiment şi-a propus să verifice în ce măsură creşterea trişatului observată în experimentele anterioare poate fi atribuită mai mult creşterii posibilităţii de justificare a comportamentului lipsit de onestitate sau unui interes real privind beneficiile potenţiale ale celorlalţi. Acesta a constat în două sarcini: un test de matematică prin intermediul căruia a fost măsurat trişatul şi un chestionar privind percepţia etică a actelor frauduloase.

Participanţilor li s-a spus că, în timp ce vor lucra la fiecare problemă, răspunsul corect v-a apărea pe ecran, iar pentru a-l face să nu apară, trebuie să apese tasta spaţiu a tastaturii imediat după ce apare problema. Experimentatorul i-a informat, de asemenea, că nu vor fi monitorizaţi, dar că ar trebui să încerce să rezolve problemele singuri. Ceea ce subiecţii nu ştiau era că programul măsura automat numărul de apăsări ale tastei spaţiu. Cu ajutorul acestuia a fost măsurat trişatul.

Au existat trei situaţii de testare:
În prima situaţie, subiecţilor li s-a spus că vor primi 2$ pentru fiecare problemă rezolvată corect. În cea de-a doua situaţie li s-a spus că ei vor primi 1$, şi un alt coleg, ales aleator, va primi 1$. În a treia situaţie subiecţilor li s-a spus că plata lor nu va fi afectată, dar că un participant selectat aleator din alt experiment va primi 2$, pentru fiecare răspuns corect al său.

După ce au fost plătiţi pentru sarcină, au primit o foaie pe care era scrisă următoarea afirmaţie: „Unii participanţi ar putea alege intenţionat să nu apese tasta spaţiu, astfel încât să poată vedea rezultatul şi să rezolve corect problema”. Folosind o scală de la 1 la 7, subiecţii trebuiau să spună cât de greşit din punct de vedere moral ar fi ca un participant să nu apese tasta spaţiu în două situaţii:
1) când subiectul a fost plătit cu 2$ pentru fiecare problemă rezolvată corect;   
2) când subiectul şi un alt participant ales aleator din alt studiu au fost plătiţi fiecare cu 1$ pentru fiecare răspuns corect.

Rezultatele au arătat că participanţii au trişat cel mai mult când li s-a oferit oportunitatea de a favoriza şi un alt participant în afară de el, chiar dacă era un străin.    

Acest lucru arată că oamenilor le pasă de beneficiile acţiunilor lor pentru ceilalţi. Practic, prezenţa unor potenţiali beneficiari, îi încurajează să îşi maximizeze utilitatea socială, în timp ce îşi susţin propria utilitate şi îşi justifică mai uşor comportamentul neetic.

Se poate spune astfel că utilitatea socială şi justificarea lucrează împreună, având un efect aditiv în promovarea lipsei de onestitate a indivizilor.

Concluziile celor trei experimente sunt următoarele:

- Indivizii trişează mai mult atunci când ceilalţi pot beneficia de pe urma delictului lor.   
- Trişatul creşte proporţional cu numărul beneficiarilor.   
- Altruismul serveşte pe post de justificare morală pentru trişatul în propriul beneficiu.   
- Atunci când trişatul implică un beneficiu pentru ceilalţi, este resimţită mai puţină vinovăţie.

Acest studiu oferă noi direcţii de cercetare în domeniul luării deciziilor etice, sugerând că lipsa de onestitate nu trebuie studiată numai la nivel individual, ci şi la nivel de grup, caz în care membrii îşi pot influenţa reciproc comportamentul etic sau neetic.