Ce ne spune despre lume László Krasznahorkai, laureatul premiului Premiul Nobel pentru literatură în 2025

Scriitorul maghiar László Krasznahorkai a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2025 pentru „opera sa captivantă și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

Krasznahorkai este autorul a nouă romane, numeroase volume de proză scurtă și eseuri, precum și al câtorva scenarii, inclusiv co-scenarist al epopeii cinematografice de șapte ore care adaptează primul său volum, „Satantango” (1985). Este unul dintre cei mai distinctivi și recognoscibili scriitori din lume astăzi.

În centrul proiectului lui Krasznahorkai se află vechea dialectică beckettiană dintre întunecimea copleșitoare și disperarea etică și un limbaj propulsiv nebunește, o mașină verbală inepuizabilă.

Limbajul său este strigătul nebun al unui univers fără Dumnezeu, adresat risipei noastre de neiertat cu privire la fiecare lucru bun care ni s-a dat din întâmplare. Forma volubilă stârnește conținutul sfărâmat într-un curent irezistibil, curgând de la Big Bang până în Paradis – trecând chiar pe lângă lumea noastră pierdută.

Proza sa este dificil de extras din context. Frazele nu se termină niciodată, astfel încât chiar și câteva cuvinte citate inevitabil te atrag în vârtejul unui sistem sintactic devorator. Nu mai există ieșire odată ce ai fost prins. Te trezești într-o mlaștină stilistică într-un mod pervers reconfortantă.

Anarho-capitalisto-clepto-nihilism

Opera lui Krasznahorkai a fost frecvent descrisă drept „apocaliptică”, iar asta este destul de corect. Dar care este natura apocalipsei sale?

În general, în marea sa tetralogie – „Satantango”, „Melancolia rezistenței” (1989), „Război și război” (1999) și „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” (2016) – se apropie o întunecime malefică. Semnele ei sunt adunarea unor bărbați de vârstă mijlocie în spații publice, graffiti stranii, manifeste, un orator ciudat de carismatic și colapsul serviciilor publice – preludii ale unei mari izbucniri de distrugere și violență.

Sunt indicate și unele personaje care ar putea forma o contra-forță, însă ineficientă. Le urmărim îngrijorarea și anxietatea crescânde pe măsură ce această răul inevitabil prinde avânt.

O modalitate de a vedea acest lucru este în raport cu prăbușirea comunismului est-european și ascensiunea anarho-capitalisto-clepto-nihilismului. Aceasta este o lentilă perfect viabilă, dar Krasznahorkai surprinde, de asemenea, tendința globală către dominația „omului forte” de extremă dreapta de tipul întruchipat de premierul Ungariei, Viktor Orbán.

Venerarea lui Orbán de către Donald Trump și J.D. Vance, precum și asemănarea lui cu Vladimir Putin, Javier Milei, Benjamin Netanyahu și alții din această rasă feroce, fac din Ungaria epicentrul aburului toxic al fascismului ce se răspândește în lumea contemporană.

Locul din primul rând al lui Krasznahorkai în acest teatru al degenerării l-a transformat probabil în cea mai de încredere sursă de informație estetică despre consecințele sale spirituale. Postarea lui Orbán pe X (deținut de Elon Musk), prin care îl felicită pe Krasznahorkai pentru câștigarea Nobelului, este una dintre ironiile amare ale istoriei contemporane.

Compensații

Dacă asta ar fi tot, opera lui Krasznahorkai ar fi într-adevăr o corvoadă – ceea ce este. Dar nu este lipsită de compensații.

Krasznahorkai este un tradiționalist fără remușcări. El aderă la ideea că artele sunt cea mai bună resursă a noastră pentru a împiedica alunecarea în barbarie. Într-un interviu de la începutul acestui an spunea:
„Arta este răspunsul extraordinar al umanității la sentimentul de pierdere care este soarta noastră.
Frumusețea există. Ea se află dincolo de o graniță unde trebuie să ne oprim constant; nu putem merge mai departe pentru a apuca sau atinge frumusețea – putem doar să o privim de la această graniță și să recunoaștem că, da, există cu adevărat ceva acolo în depărtare. Frumusețea este o construcție, o creație complexă de speranță și ordine superioară”.

Compozitorul german Andreas Werkmeister veghează asupra „Melancoliei rezistenței”, iar Johann Sebastian Bach asupra „Herscht 07769” (2021): modele de sisteme estetice desăvârșite capabile să transfigureze experiența.

Minunata colecție a lui Krasznahorkai „Seiobo There Below” (2008) adună comori prețioase împotriva alunecării: picturile lui Filipino Lippi și Giovanni Bellini, statuia lui Buddha Amida din templul Zengen-ji, Acropole, măștile Noh ale lui Ito Ryōsuke.

Ca Ezra Pound în „Cantos”, Krasznahorkai inventariază realizări artistice magnifice pentru a servi drept corective necesare, dar niciodată suficiente, la nămolul culturii contemporane.

Contribuțiile sale la cultura cinematografică mondială, în trei mari colaborări de „cinema lent” cu regizorul Béla Tarr, se ridică cu mult deasupra ofertei standard din ultimii 30 de ani. Ele i-au sporit considerabil reputația internațională.

Krasznahorkai a fost ajutat foarte bine de traducătorii săi curajoși în limba engleză, George Szirtes (care s-a ocupat de operele de început) și Ottilie Mulzet (care le-a preluat pe cele de mai târziu). Fără ei, este îndoielnic că ar avea recunoașterea de care se bucură astăzi.

Acea recunoaștere, ajunsă acum la apogeu, nu a fost încă egalată de o înțelegere comparabilă a realizărilor sale.

Întrebat despre sursa sa de inspirație, Krasznahorkai a răspuns:
„Amărăciunea. Sunt foarte trist când mă gândesc la starea lumii de azi. Aceasta este cea mai profundă inspirație a mea. Aceasta ar putea fi, de asemenea, o inspirație pentru următoarea generație sau următoarele generații în literatură. Inspirația de a oferi ceva pentru următoarea generație, cumva pentru a supraviețui acestei epoci, pentru că acestea sunt vremuri foarte, foarte întunecate și avem nevoie de mult mai multă putere în noi pentru a supraviețui acestei epoci decât înainte”.

E de sperat că Premiul Nobel va forța, în sfârșit, o confruntare cu unul dintre marii pesimiști ai literaturii contemporane.