Wittgenstein alături de Bertrand Russell. Pictură de Bernhard Brungs
Credit: artnet.com
Ludwig Wittgenstein ar putea fi asociat cu un simbol al schimbărilor filosofice radicale. În 1921, publică „Tractatus Logico-Philosophicus”, un tratat dens care declară că lumea este alcătuită din fapte („Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”) reflectate în propoziții logice, iar tot ce nu poate fi exprimat astfel trebuie întâmpinat cu tăcere. Ultima sa frază, „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să taci”, pecetluiește viziunea sa.
Convins că a rezolvat toate enigmele, Wittgenstein renunță la filosofie, numindu-și opera „de neatins și definitivă”.
Apoi își donează averea (provenea dintr-o familie bogată), părăsește Cambridge pentru o școală de sat și se confruntă cu vinovăție și depresie.
Dar dubiile încep curând să-i roadă certitudinea. Prima fisură apare în 1923, când tânărul matematician Frank Ramsey evidențiază că Tractatus nu poate explica ceva simplu precum motivul pentru care „un punct din câmpul vizual nu poate fi în același timp roșu și albastru”. Contradicția nu provine din logică, susține Ramsey, ci din natura realității înseși.
În Tractatus Wittgenstein susține că imposibilitățile logice (tautologii/contradicții) epuizează ce poate fi spus; restul e tăcere. Ramsey vine cu următoarea critică însă: „un punct vizual nu poate fi simultan roșu și albastru” nu e contradicție logică (logica permite absurdități), ci limită a realității/ fenomenelor vizuale.
Altfel spus, „Un punct din câmpul vizual nu poate fi în același timp roșu și albastru” - nu este o contradicție logică în sens formal. Din punct de vedere strict simbolic, nimic nu interzice să scrii: „Această pată este roșie și albastră”.
Problema? Tractatus nu explică aceste limite non-logice, subminând pretenția sa de a descrie complet lumea prin logică.
Wittgenstein încearcă să rezolve problema, căci critica lovește direct în inima teoriei sale. Tensiunea regândirii îl lasă uneori aproape de nebunie.
Câțiva ani mai târziu vine lovitura decisivă: conversațiile cu economistul italian Piero Sraffa. Într-un moment celebru, Sraffa își freacă bărbia într-un gest napolitan de „îmi pasă de tine” și întreabă: „Ce formă logică are asta?”.
Wittgenstein este dat peste cap. Mai târziu, compară influența lui Sraffa cu exploatarea unei depozit de minereu – muncă epuizantă, dar plină de descoperiri transformative.
După aproape nouă „ani pierduți”, Wittgenstein se întoarce la Cambridge hotărât să înfrunte ceea ce numește „greșelile grave” ale sale.
Rezultatul este a doua sa capodoperă, „Investigații filosofice”, publicată postum în 1953 – o carte care contrazice frontal Tractatus.
Dispare visul că limbajul poate cartografia structura realității. În schimb, Wittgenstein vede acum limbajul ca o oglindă a noastră – țesut din practicile, obiceiurile și formele noastre de viață. Sensul nu mai este fixat de logică, ci de uz, precum frecarea de bărbie al lui Sraffa care l-a nedumerit.
Încercarea de a construi un limbaj logic perfect, avertizează acum Wittgenstein, atrage filosofii în iluzii; chiar Tractatus este vinovat de această nebunie. Îl compară chiar cu un ceas defect – impresionant în design, inutil în funcție.
Acest act de auto-distrugere intelectuală a nedumerit pe unii, dar în timp i-a conferit lui Wittgenstein o aură profetică: un gânditor rar care a îndrăznit să-și distrugă propria capodoperă în căutarea adevărului.
> Citește și:
• Ce este lumea, după Wittgenstein
• Wittgenstein, viața și opera
Sursa: BigThink
