Primii oameni pe Marte (concepţie artist). Credit: wikipedia.org

Problema călătoriilor lungi spre alte planete sau chiar şi galaxii ar putea fi rezolvată prin hibernarea astronauţilor. Medicina spaţială, o nouă disciplină, studiază această metodă, în ideea de a o propune pentru călătoriile cu echipaje umane spre Marte.

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la primul pas făcut de om pe Lună. Pe 21 iulie 1969 Neil Armstrong a păşit pe Lună, pronunţând faimoasa frază „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate”. Modulul lunar care i-a dus pe Neil Armstrong şi Buzz Aldrin pe Lună a rămas acolo 21,5 hore, iar întreaga misiune, de la lansare până la reîntoarcerea pe Terra, călătoria a durat aproximativ 9 zile. În total, 12 astronauţi au păşit pe suprafaţa Lunii, ultimii fiind Eugen Cernan şi Harrison Schmitt, în cadrul misiunii Apollo 17 în decembrie 1972.

De atunci nu au mai fost misiuni pe Lună cu echipaje umane. Între timp, agenţiile spaţiale au devenit mai ambiţioase, dorind să trimită echipaje umane pe Planeta Roșie, Marte.

Marte însă este mult mai departe de noi decât Luna. Până la Lună sunt circa 380.000 km; până pe Marte 54,9 milioane de km (în momentul în care Marte este la distanţa cea mai mică de noi). Rezultă deci că o misiune spre Marte cu tehnologia actuală ar dura luni de zile. Pe lângă pericolul iminent al unei astfel de aventuri legat de tehnologia folosită, există o serie de alte probleme care trebuie luate în considerare, precum efectele dăunătoare ale radiaţiei cosmice asupra organismului sau cele ale lipsei de gravitaţie (microgravitaţie de fapt) în spaţiu.

În aceste condiţii o posibilă soluţie a mai multor probleme ar putea fi hibernarea astronauţilor pe perioade de circa 14-30 de zile, în timpul călătoriei. Ideea este de a adormi astronauţii într-un fel de capsule asemănătoare celor care apar în diverse filme, precum Passengers, din 2016, şi de a scădea temperatura corporală a acestora de la circa 36-37 C (temperatura normală) la 5 C. În aceste condiţii metabolismul se reduce cu 70% şi, în plus, cei aflaţi în hibernare nu au nevoie să mănânce, iar eventualele conflicte generate de statul prea mult împreună într-un spaţiu foarte limitat sunt reduse.

Ideea este deci de a alterna perioade de hibernare cu perioade de circa 2 zile de stare normală, întrucât se pare că organismul nu rezistă (cel puţin acesta este rezultatul studiilor actuale) mai mult de 14-30 de zile la temperaturi de 5 C. Hibernarea există deja în natură – urşii hibernează, reuşind în acest fel să supravieţuiască chiar şi în iernile cele mai dure, economisind multă energie.

 


Suprafaţa planetei Marte (credit: NASA)

 

Pentru a efectua acest tip de studii, NASA a finanţat un proiect al companiei SpaceWorks din Atlanta. O eventuală hibernare ar avea un ulterior avantaj: capsula de hibernare ar putea fi construită din materiale care absorb radiaţia cosmică (particule care provin din univers şi dăunează organismul, pin interacţiuni cu atomii şi moleculele din ADN). Pe Pământ suntem protejaţi de această radiaţie de câmpul magnetic şi atmosfera terestră, care absoarbe mare parte din aceste radiaţii.

Călătoriile spaţiale prezintă şi alte pericole: s-a constatat că celulele organismului suferă diverse modificări în spaţiu, datorită absenţei  gravitaţiei. Un experiment de acest gen a fost efectuat la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS), unde au fost duse 5 milioane de celule umane care se găsesc în jurul vaselor de sânge. S-a constatat că aceste celule şi-au schimbat forma, devenind mult mai puţin performante. Lipsa unui câmp gravitaţional precum cel terestru într-o călătorie lungă în spaţiu are efecte dramatice asupra sistemului osos şi musculaturii, asupra coloanei vertebrale şi circulaţiei sângelui.

Sunt, deci, încă multe aspecte de studiat înainte de o lungă călătorie în spaţiu, însă printre soluţiile posibile se numără şi hibernarea.


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!