Ce este acela un geniu? Care este diferenţa dintre o persoană inteligentă ori care are un talent deosebit într-un domeniu şi un geniu? Sunt geniile născute ori sunt făcute, prin eforturi susţinute? Vreţi să cunoaşteţi nişte genii? Citiţi acest articol.
Profesorul Arthur Benjamin este un om pe care mulţi l-ar considera un geniu. El poate face în câteva secunde ceva ce pentru majoritatea dintre noi ar fi imposibil: ridică la pătrat mental diferite numere. Mai repede chiar decât cei care folosesc un calculator. Şi după cum puteţi vedea în a doua parte a acestui videoclip, sunt numere compuse din până la patru cifre!
Dar este el un geniu? Arthur: ”Nu mă consider un geniu şi nu spun asta doar din modestie. Cred că geniu este cineva care realizează un proces extrem de creativ. Prin comparaţie, ceea ce fac eu este oarecum mecanic. Mozart este un geniu deoarece a fost capabil să compună nişte opere muzicale geniale. Eu sunt pur şi simplu o persoană care cântă la pian bine. şi există o diferenţă foarte mare între o deprindere şi ceva ce este extrem de creativ.”
Aşadar dacă Arthur Benjamin nu este un geniu, atunci cine este? Este o întrebare la care vom încerca să răspundem în acest articol. Vom încerca să înţelegem talentele extreme şi să aflăm de ce unii oameni sunt mai inteligenţi decât alţii. De asemenea vrem să aflăm dacă oamenii se nasc sau devin genii ulterior. Vă invităm deci într-o călătorie selectă în lumea lor, a geniilor!
Conform Dicţionarului Explicativ Român, geniul este definit ca cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate; persoană care are o asemenea înzestrare.
Aşadar un geniu nu este pur şi simplu o persoană cu un IQ extrem de ridicat. În schimb, un geniu este o persoană extrem de inteligentă care depăşeşte noi graniţe prin descoperirile, invenţiile sau operele sale de artă. De obicei, un geniu schimbă modul în care oamenii percep domeniul în care a avut loc munca sa, ba chiar lumea cu totul . Cu alte cuvinte, un geniu trebuie să fie atât inteligent cât şi capabil de a utiliza această inteligenţă într-un mod productiv sau impresionant.
Întrebarea de ce noi toţi avem abilităţi intelectuale diferite a reprezentat întotdeauna o provocare pentru oamenii de ştiinţă. şi până nu cu mult timp în urmă credeam că răspunsul este destul de simplu: tot ce ne trebuia era un medic bun care să ne deschidă craniul şi să ne măsoare creierul! Bănuiesc că ideea secţionării creierului cuiva pentru a vedea ce îl face inteligent (sau nu), vă este un pic incomodă. Nu-i stres, şi mie la fel! La începutul secolului al XX-lea donarea creierului în scopuri ştiinţifice era chiar la modă.
Presupunerea populară era că un creier mai greu şi mai mare este un creier mai bun. Creierul lui Napoleon al II-lea cântărea 1500 de grame. Creierul autorului Bâlciului Deşertăciunilor – scriitorul William Makepeace Thackeray - cântărea 1636 de grame. şi totuşi cel al lui Charles Babbage (părintele informaticii) - pentru mulţi un geniu - ajungea la abia 1403 de grame. Tocmai aceste nepotriviri au reprezentat o problemă în căutarea geniilor. Dar dacă pornim de la premisa că gândurile noastre sunt codate fizic în creier, atunci ajungem la concluzia logică că arhitectura acestuia trebuie să reflecte într-un fel anume modul în care gândim.
În departamentul de anatomie al Universităţii Louisville, sunt conservate creierele unor oameni supradotaţi. Doctorul Manuel Casanova spune că a detectat diferenţe structurale care ar putea ajuta la explicarea inteligenţei. Pentru a înţelege ce a descoperit acesta, trebuie să ştim ce sunt coloanele corticale: acestea reprezintă acumulări verticale de neuroni conectaţi între ei. Numărul de neuroni şi diversitatea acestora în cadrul unei coloane corticale variază în anumite zone ale creierului. Ei bine, doctorul a descoperit că persoanele cu aptitudini speciale prezentau mai multe astfel de coloane, deoarece acestea erau mai mici decât la oamenii obişnuiţi. Rezultă de aici că gradul de inteligenţă este dat nu de mărimea scoarţei cerebrale, ci tocmai de numărul coloanelor corticale şi de diversitatea neuronilor conţinuţi de acestea. Nu este o dovadă a geniului, dar sugerează faptul că anatomia creierului nostru are un impact direct asupra modului în care îl folosim.
Geniul în matematică
GENIU: Grigori Yakovlevich Perelman, cunoscut ca si Grisha Perelman este un matematician rus si una dintre cele mai luminate minţi ale contemporanităţii
Karl Friedrich Gauss a fost la rândul lui probabil unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor. În 1801, astronomii au pierdut un asteroid nou descoperit, Ceres, care nu mai putea fi observat din cauza Soarelui. Când Gauss a auzit de problema lor, a luat datele disponibile în acel moment şi, folosind metoda de aproximare a celor mai mici pătrate - metodă nedezvăluită atunci, a găsit astfel un model cu ajutorul căruia a redescoperit asteroidul Ceres, câştigându-şi astfel respectul comunităţii ştiinţifice. Este doar una dintre marile contribuţii făcute de Gauss atât matematicii cât şi ştiinţei.
Dar oare cum ar fi performat el sau Perelman la un test simplu efectuat pe calculator? Pe monitor apar un număr limitat de puncte albastre şi galbene (de exemplu trei puncte albastre şi patru galbene). Tot ce trebuie să facă subiectul este să spună de care sunt mai multe. Dacă răspunsul este corect, numărul de puncte colorate creşte. Ar putea spune Gauss intuitiv dacă pe monitor există mai multe puncte albastre sau galbene? Acesta este un test banal, dar care ar putea răspunde la o întrebare veche – un om se naşte sau devine ulterior un geniu al matematicii de talia lui Gauss sau a lui Perelman?
Profesorul Justin Halberda de la Universitatea John Hopkins din Baltimore a inventat acest test pentru a măsura înclinaţia cuiva pentru lucrul cu numere. Se pare că există o legătură între a avea un simţ al aproximării numerelor şi abilităţile matematice de mai târziu şi această conexiune pare să fie mult mai puternică decât am crede. Rezultatele cercetărilor arată că pare să fie o parte a populaţiei care are acest simţ al aproximării numerelor mai slab dezvoltat, lucru care îngreunează capacitatea acestora de a învăţa matematică mai târziu.
Familiile de genii
De aici apare o altă întrebare: ce rol au genele în modelarea inteligenţei noastre?
În 1820, tânărul geniu Janos Bolyai (n. 15 decembrie 1802, Cluj - d. 27 ianuarie 1860, Târgu Mureş) a primit o scrisoare în care era implorat să lase baltă cercetarea matematică extrem de complexă în care era implicat în acel moment. Din fericire pentru noi, acesta a ignorat scrisoarea şi a continuat să scrie lucrări fundamentale pentru geometria ne-euclidiană. Scrisoarea venise însă de la ... tatăl său, Farkas Bolyai, de asemenea un mare matematician şi gânditor.
Acesta a pus bazele riguroase ale ale geometriei euclidiene. A încercat să deducă axioma paralelelor din celelalte patru axiome ale acestei geometrii. Nu a reuşit (de fapt este imposibil), dar a descoperit alte opt enunţuri echivalente. Studiază convergenţa seriilor şi descoperă, independent de Joseph Ludwig Raabe, criteriul care poartă numele matematicianului elveţian. În ceea ce priveşte geometria non-euclidiană, la început, după cum am văzut mai sus, Farkas Bolyai îl descurajează pe fiul său, János, să studieze acest domeniu, ca apoi, în 1830, să-l încurajeze să-şi publice lucrările din acest domeniu nou al geometriei.
Un alt exemplu de familii de geniu: surorile Anne (1820-1849) , Charlotte(1816-1855) şi Emily Bronte(1818-1848) au fost trei genii ale literaturii. Ce putem afla de la familiile Bolyai şi Bronte despre genetica geniilor? Pentru asta vom merge la Institutul pentru Tehnologie din Massachusetts (MIT), unde cercetătorii cred că au descoperit Sfântul Graal al inteligenţei: o genă specifică asociată cu învăţatul.
Gena învăţării
Să ne întoarcem mai întâi la o caracteristică veche a procesului de învăţare: cu cât studiezi mai mult, cu cât practici mai mult, cu cât faci mai mult ceva, cu atât devii mai bun la acel ceva. Punctul de la care s-a pornit a fost că genele care vor fi pornite de activitatea creierului, vor fi acelea care sunt importante pentru învăţare.
Ivan Pavlov (14 septembrie 1849 – 27 februarie 1936) un fiziolog, psiholog şi medic rus, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, a fost cunoscut pentru că a descris primul fenomenul condiţionării clasice în experimentele pe care le-a făcut cu câini. Sunând dintr-un clopoţel înainte de a-i hrăni, Pavlov şi-a învăţat animalele să asocieze cele două procese. Deci, în cele din urmă, când acesta suna din clopoţel, dar nu era nimic de mâncare, câinii totuşi anticipau masa şi începeau să saliveze.
Ei bine, nimic deosebit până aici. Numai că recent experimente asemănătoare efectuate pe şoareci, au dezvăluit că dezactivarea unei anumite gene i-a făcut absolut incapabili să înveţe. Dacă înlocuim şoarecii cu câinii de mai sus cărora tocmai li s-a dezactivat această genă specifică, efectul va fi că sunatul de clopoţel nu le va mai spune nimic, sau în orice caz, nu îl vor mai asocia cu mâncarea. Ceea ce este surprinzător aici nu este faptul că o genă este implicată, ci că dezactivarea ei poate avea un asemenea efect drastic asupra comportamentului : practic acei şoareci, deşi sunt sănătoşi din toate punctele de vedere, au devenit pur şi simplu incapabili de a mai învăţa ceva. Identificarea acestei gene reprezintă o descoperire extrem de importantă pentru mai buna înţelegere a relaţiei noastre dintre genetică şi inteligenţă. Ce implicaţie are însă acest lucru pentru oameni?
Avem noi o genă care este asociată cu procesul de învăţare? Se pare că această genă în particular, este extrem de bine conservată şi, da, o avem şi noi oamenii. Blocând această genă, celulelor dezvoltate le scade capacitatea de a creşte dendrite – proiecţii ramificate ale neuronilor, responsabile de transmiterea impulsurilor nervoase primite de la alte celule, către, şi de la corpul celular (numit şi soma). Dacă aceste conexiuni nu sunt făcute, creierul este mai puţin capabil să transforme experienţele în amintiri şi prin urmare să înveţe. Implicaţiile acestei descoperiri sunt interesante şi au consecinţe pe termen lung asupra modului în care am putea învăţa în viitor.Pe moment însă acest studiu oferă o explicaţie pentru modul în care genetica ne afectează inteligenţa şi ne arată cum natura poate influenţa capacitatea noastră de a învăţa şi a absorbi informaţie din mediul înconjurător. Chiar dacă posezi o astfel de genă super-activă, asta nu înseamnă neapărat că vei deveni un matematician sau savant renumit. Dar probabil că vei învăţa mai repede şi mai uşor decât ceilalţi.
Dar dacă genele controlează, într-o oarecare măsură capacitatea noastră de a învăţa, înseamnă asta oare că putem identifica oamenii cu potenţial? Pentru unii răspunsul este un da categoric.
Sportul minţii
GENIU: indianca Tania Sachdev (n. 1986) este Maestru Internaţional şi Mare maestru la şah femei.
Dr Ognjen Amidzic a studiat tiparele activităţii cerebrale a unor jucători de şah profesionişti, unii dintre ei care au ajuns şi la statutul de Maestru. Pe când era doar un copil, Ognjen vroia să câştige acest titlu. şi-a petrecut circa 20 de ani din viaţă antrenându-se, ba chiar s-a mutat în fosta URSS pentru a practica acest sport în academii de şah renumite. Dar în ciuda eforturilor sale, Ognjen nu a ajuns niciodată printre oamenii de elită la acest sport. şi a vrut să afle de ce a eşuat. Aşa că s-a făcut neurolog. Datele colectate de acesta arată că creierul maeştrilor în şah este mai activ în zonele frontale asociate cu memoria pe termen lung şi cu planificarea şi mai puţin activ în zona mediană, a lobilor temporali. Pe de altă parte, pentru noi ceilalţi, în timpul unei partide de şah, creierul ne este prea puţin activ în partea frontală şi devine de-a dreptul încins pe mijloc, o arie asociată cu codificarea experienţelor noi.
Cercetările sugerează că , nici chiar dacă ne-am antrena toată viaţa şi am memora strategii şi tactici complexe de şah, creierul nostru nu ar afişa acelaşi tipar cu al unui Mare Maestru în şah. Creierul acestuia însă a arătat întotdeauna acest tipar, chiar dinainte să înveţe să joace şah! În ceea ce priveşte talentul, cu cât există mai multă activitate în zonele temporale, cu atât acesta este mai mic. Aceasta înseamnă că probabil acesta este determinat genetic. şi este un pic deprimant faptul că nu putem schimba acest lucru. Ognjen este de părere că te naşti un maestru de şah sau te naşti un şucător de şah mediu, la fel cum te naşti un mare matematician sau un cântăreţ. În opinia lui, oamenii se nasc, nu devin genii.
Aşadar poate fi folosit acest lucru pentru copiii mici care nu au jucat şah prea mult, pentru a-i alege pe cei care vor fi sau ar putea deveni Maeştri? Sigur că da. Se poate măsura activitatea cerebrală a unui băieţel sau a unei fetiţe de 6 ani sau peste şi pe baza rezultatelor se pot face predicţii asupra rezultatelor din viitor la acest joc. Ceea ce a arătat Ognjen este că tiparele activităţii creierului marilor Maeştri în şah sunt diferite de cele ale jucătorilor de şah care au practicat acest sport la fel de mult dar au mai puţin succes.
Terman şi măsurarea coeficientului de inteligenţă
Dar afirmaţia că se poate măsura inteligenţa şi implicit descoperi geniile are mai mulţi susţinători. Unul dintre cei mai înfocaţi este Lewis Terman, un pionier al testului IQ. Doctorul a studiat natura inteligenţei şi era ferm convins că testarea ei este primul pas către descoperirea micilor genii. Cel mai cunoscut studiu al său, început în 1922, îşi propunea să urmarească 1500 de copii supradotaţi pe durata întregii vieţi. Mai putin de 1% din copiii testaţi reuşeau să obţină un scor de peste 145, deci Terman s-a ocupat doar de cei care reuşeau să ajungă la peste 140. El a constat ca mulţi au obţinut succese în viaţă (au terminat facultatea cu mult mai devreme decât ceilalţi copii, au obţinut locuri de muncă bune, au caştigat mai mulţi bani, trei dintre ei au devenit membrii în Academia Americana de ştiinţe, iar 81 dintre ei au devenit faimoşi într-un domeniu sau altul), dar au fost şi copii supradotaţi care au părut să-şi piardă calităţile la vârsta adultă: nu au reuşit să-şi păstreze locurile de muncă, au devenit mediocri, unii s-au luptat cu bolile mentale sau cu alcoolismul, iar cel puţin 22 dintre ei s-au sinucis.
Însă printre copiii refuzaţi de Terman în timpul căutărilor sale s-au aflat şi doi viitori laureaţi ai Premiului Nobel. Unul dintre ei, William Shockley, a luat Premiul Nobel pentru Fizică pentru invenţia tranzistorului în 1948 – o descoperire care va duce în cele din urmă la inventarea microcipului, lucru crucial pentru revoluţia informaţională. Reiese destul de limpede că un IQ mare nu-ţi garantează succesul în viaţă (deşi poate reprezenta un avantaj enorm), aşa cum un IQ mic nu-ţi aduce neapărat eşecul.
Din cele studiate până aici reiese destul de limpede că genele au un rol important în formarea geniilor. Dar, după cum vom vedea mai departe, există şi oameni care nu s-au născut genii, ci s-au format pe parcurs.
Va urma
Articolul reprezintă adaptarea după: BBC Horizon - What makes a genius (2010)
Puteţi urmări şi: What makes us clever: A horizon guide to intelligence (2011)
