Naşterea ştiinţei moderne a avut loc în Italia acum aproximativ 400 de ani, prin mai multe invenţii şi descoperiri ale lui Galileo Galilei, fiecare fiind suficientă pentru a-i asigura un loc în panteonul savanţilor care au schimbat fundamental înţelegerea lumii.
Galileo Galilei este cel care a confirmat experimental ipoteza teoretică a lui Nicolaus Copernic cum că nu Pământul, ci Soarele, s-ar afla în centrul Universului. Tot Galileo Galiei a dezvoltat corect legile mişcării, fiind un ilustru precursor al lui Newton, care s-a născut chiar în anul în care Galilei a murit. Totodată, Galileo Galilei a descoperit legile pendulului, pe baza lui dezvoltând primul ceas modern din istoria umanităţii. În paranteză fie spus, tot el a inventat şi termometrul, dar şi luneta astronomică.
Conturarea personalităţii şi educaţia primită de Galileo Galilei
Galileo Galilei s-a născut în 1564, la Pisa, în Italia, în familia unui muzician relativ cunoscut şi receptiv la ideile timpului. Tatăl său a făcut tot posibilul ca Galileo să primească o educaţie aleasă, fără să fie îndoctrinat cu învăţăturile bisericii. Pe vremea aceea, şcolile erau mai ales pe lângă mănăstiri. Astfel că nu este de mirare că la vârsta de 10 ani Galileo a ajuns elev la mănăstirea Vallombrosa. A fost un elev atât de conştiincios şi devotat mănăstirii, încât la vârsta de 14 ani tatăl său l-a luat de acolo, de teamă ca fiul său să nu îşi dorească apoi să devină călugăr.
Pentru următorii câţiva ani, Galilei a studiat cu profesori privaţi la Florenţa, oraşul mai mare de lângă Pisa. Ulterior, Galilei s-a întors în oraşul său natal pentru a studia medicina la Universitatea de acolo. Toţi aceşti paşi au fost nu doar ghidaţi, dar şi finanţaţi de tatăl său. Este deci important de înţeles că mediul familial are un rol decisiv în formarea ulterioară a unui om.
Aici, la Universitate, a început să studieze ceea ce se ştia atunci despre natură. Studenţilor le erau predate mai ales învăţăturile lui Aristotel despre cum funcţionează lumea, învăţături vechi de aproximativ 1700 de ani, dar care erau încă literă de lege, care erau predate din generaţie în generaţie, fără ca nimeni să le testeze validitatea în mod experimental. Galilei le punea sub semnul întrebării şi punea întrebări dificile profesorilor lui. Atât de îndărătnic devenise tânărul Galileo, încât înţeleptul său tată şi-a dat seama că nu este potrivit pentru a fi medic.
Astfel că i-a angajat din nou un profesor privat, de data aceasta la matematică. Profesorul era nimeni altul decât cel mai mare profesor de matematică de la curtea regelui din Florenţa, Ostilio Ricci. Datorită lui, Galileo Galilei a aflat de realizările monumentale din matematică în Grecia Antică. În special l-au influenţat geometria lui Euclid, ale cărui demonstraţii riguroase bazate pe axiome şi raţionament l-au determinat ca niciodată mai apoi în viaţă să nu prezinte ceva fără dovezi matematice clare. Totodată, a descoperit lucrările lui Arhimede, care a fost cel mai mare "fizician" al Antichităţii, adică primul care a încercat în mod sistematic să aplice matematica la înţelegerea naturii. Prin Arhimede, Galileo Galilei a început să studieze natura în mod experimental, ceea ce nimeni nu mai realizase de la Arhimede încoace.
Când a terminat cu toate acestea, Galileo Galilei avea 21 de ani. Era anul 1585. A început apoi să predea matematică, mai întâi ca profesor privat, iar din 1589 (la 25 de ani) ca profesor la Universitatea din Pisa. Din predatul matematicii şi-a câştigat existenţa întreaga viaţă, iar în timpul liber se ocupa cu cercetările sale ştiinţifice. Începem aşadar să înţelegem, pas cu pas, modul în care s-a format Galileo, până la a reuşi să schimbe felul în care omenirea investiga natura şi cum era înfăptuit actul ştiinţific.
Prima descoperire ştiinţifică: legile pendulului
Încă de când era student la medicină, Galileo Galilei a observat, pe când asista la o slujbă la catedrala din Pisa, cum un candelabru se legăna uşor, fiind atârnat de un cablu lung legat de tavan. Intuitiv, a simţit că oscilaţiile aveau toate aceeaşi perioadă. Dar nu s-a limitat doar la atât, ci a şi testat experimental ideea sa, în spiritul aristotelic. Cum nu avea la dispoziţie un cronometru, şi-a folosit propriul puls. Astfel a constat că, într-adevăr, perioadele de oscilaţie erau aceleaşi. Ideea i-a rămas în minte şi în 1585 a dezvoltat-o pentru prima dată într-o scrisoare către un prieten.
Candelabrul care pendula atârnat de domul Catedralei din Pisa, ale cărui oscilaţii Galileo Galilei le-a observat, student fiind. A constatat că toate au aceeaşi perioadă. Pentru a măsura timpul, a folosit propriul puls. Ulterior, pe acest principiu, a folosit un pendul ca şi cronometru foarte precis.
Abia în 1602 a început însă experimente serioase pe tema pendulelor, observând un lucru important. Anume că pentru un pendul de o lungime dată, perioada de oscilaţie nu depinde de masa atârnată la capătul acestuia. Vorbim despre o lege foarte importantă despre fizica teoretică, iar Galilei a mers încă şi mai departe, găsindu-i o utilitate. Dacă nu contează ce masă legăm de pendul, iar perioada de oscilaţie este dată doar de lungimea pendulului, cu atât mai bine. Ne rămâne doar să alegem o anumită lungime a pendulului, nu ne mai facem griji să măsurăm precis masa adăugată şi astfel obţinem, în premieră, un... ceas precis.
Ceasul a fost folosit imediat pentru a măsura pulsul pacienţilor. De aceea pendulul ceasornic a fost denumit "pulsilogium". Nu e fascinant cum pulsul a fost folosit drept cronometru pentru a măsura perioada oscilaţiilor pendulului, pentru ca apoi, când legile acestuia au fost determinate precis, perioada pendulului să fie folosită ca un cronometru precis pentru puls?
A doua descoperire ştiinţifică: legile căderii corpurilor
Încă din vremea când era student la medicină, Galileo Galilei nu era de acord cu ideea lui Aristotel conform căreia copurile mai grele cad cu o viteză mai mare decât corpurile mai uşoare. Experienţa sa de viaţă îi spunea că grindina cade toată în acelaşi timp, chiar dacă era formată din bucăţi mai mari sau mai mici de gheaţă. Puşi în faţa acestor observaţii, profesorii săi au sugerat că poate bulgării mai mari de grindină sunt formaţi la o înălţime mai mare, astfel încât, deşi cad mai repede, ajung pe sol în acelaşi timp cu bulgării mai mici. Galileo Galilei nu a fost însă mulţumit de răspuns. Problema i-a rămas în memorie.
Mai târziu a dorit să efectueze el însuşi un experiment pe care să îl poată controla şi pe care să îl poată repeta. Aşa cum am văzut mai sus, în cazul grindinei condiţiile iniţiale nu erau cunoscute. Astfel că Galilei a realizat celebrul experiment din turnul înclinat din Pisa, de unde a lăsat să cadă două obiecte metalice, cu mase mult diferite. În ciuda prezicerilor lui Aristotel cum că cel mai greu corp va ajunge pe sol primul, ambele corpuri au căzut simultan.
Există voci care sugerează că acest experiment este o legendă, în sensul că Galilei ar fi descoperit legile căderii corpurilor prin argumente logice. De pildă, dacă un corp greu şi un corp mai uşor sunt legate cu o sfoară, nu ar trebui ca ansamblul să cadă mai repede decât corpul greu ori decât corpul uşor, considerate individual? Sau corpul greu o să cadă mai repede decât cel uşor, astfel rupându-se sfoara? Pe de altă parte, mai multe experimente de cădere liberă cu diverse corpuri fuseseră realizate şi înainte de Galileo de alţi oameni de ştiinţă italieni, astfel că ideea plutea în aer.
Legendă sau adevăr? Cert este că Galileo Galilei a introdus în ştiinţă în general şi în fizică în particular metoda de a testa experimental o ipoteză teoretică, iar un astfel de experiment, de a lăsa să cadă două obiecte, unul greu şi unul uşor, din turnul înclinat din Pisa, permitea testarea ipotezei aristoteliene conform căreia cel greu va ajunge primul pe sol. Rezultatul: Aristotel se înşelase; cele două corpuri ajung pe pământ în acelaşi timp.
Poate vă întrebaţi care a fost contribuţia decisivă a lui Galileo Galilei. Ei bine, Galileo Galilei a fost primul om care a răspuns corect la întrebarea: care este starea naturală a unui corp: cea de mişcare sau de repaus?
Filozofii greci şi în special Aristotel considerau că starea naturală este cea de repaus. La urma urmei, asta ne spune experienţa din viaţa noastră de zi cu zi. O căruţă merge pentru că este trasă de cal. Dacă se opreşte calul, la fel şi căruţa. Dacă aruncăm un corp în sus, el va ajunge iarăşi jos, unde va rămâne în repaus până când cineva sau ceva va depune iarăşi efort pentru a îi schimba starea din repaus în mişcare. Atât de adânc înrădăcinată era această concepţie (că starea naturală este repausul), încât a fost nevoie de un om ca Galileo care să înţeleagă că dimpotrivă, starea naturală este cea de mişcare. Cu alte cuvinte, Galileo şi-a dat seama că nu trebuie depusă o forţă pentru ca un corp să se mişte, ci dimpotrivă, trebuie depusă o forţă pentru a opri un corp din mişcare. Întâlnim această forţă pretutindeni în viaţa de zi cu zi. Numele ei: forţa de frecare.
Pentru a ajunge la aceste idei, Galilei a realizat multe experimente în care a studiat căderea corpurilor pe un plan înclinat. El reducea forţa de frecare cât mai mult şi vedea că bilele aveau tendinţa de a merge foarte mult până să se oprească. Cu alte cuvinte, bilele se mişcă singure, fără vreun ajutor extern şi, dimpotrivă, intervenţia externă este cea care încearcă să oprească mişcarea.
Galileo Galilei studiind mişcarea pe plan înclinat. A fost primul care a studiat-o în mod sistematic. Astfel a reuşit să descopere legile căderii corpurilor.
În prezent, această lege poartă numele de legea inerţiei şi a fost formulată în mod riguros de Isaac Newton în 1687: un corp îşi continuă starea de mişcare sau de repaus atât timp cât nici o forţă nu acţionează asupra lui. Dar legea în sine a fost descoperită de Galileo, în modul descris mai sus. Nu e de mirare că însuşi Newton a recunoscut că "dacă el a ajuns atât de sus este pentru că s-a înălţat pe umerii unor giganţi".
Mai mult, Galilei a şi făcut experimente precise despre distanţele parcurse de corpurile în cădere liberă. Pentru aceasta a avut nevoie de un cronometru precis. Ce cronometru a folosit? Aţi ghicit! Cel reprezentat de un pendul, pe care el însuşi îl inventase. Iată aşadar cum oamenii de ştiinţă îşi inventează singuri instrumentele de măsură, cu ajutorul cărora fac apoi descoperiri epocale. Astfel, Galileo Galilei a măsurat poziţia corpurilor în funcţie de timp, pentru prima dată în istoria umanităţii. Manipulând apoi aceste date cu ajutorul matematicii, cu rigurozitatea deprinsă din studiul lui Euclid, Galilei a determinat faptul că toate corpurile aflate în cădere liberă cad cu aceeaşi acceleraţie. A şi calculat valoarea acestei acceleraţii ca fiind 9,8 metri pe secundă. Bineînţeles că unităţile de măsură erau altele pe vremea aceea în Italia.
Construcţie de la universitatea Arizona din SUA despre cum ar fi putut arăta experimentul lui Galileo Galilei.
Practic, înainte de el se ştia că un obiect aflat în cădere liberă, cum este şi cel pe un plan înclinat, se va deplasa tot mai repede şi astfel în fiecare unitate nouă de timp va parcurge o distanţă tot mai mare. Până atunci se credea că în secunda a doua se va parcurge o distanţă de două ori mai mare decât în prima secundă, că în secunda a treia o distanţă de trei ori mai mare decât în prima secundă şi aşa mai departe. Cu acest dispozitiv ingenios şi cu un cronometru reprezentat de un pendul, Galileo Galilei a testat această ipoteză. Practic, la diferite poziţii de-a lungul planului înclinat exista un clopot care bătea când bila trecea pe acolo. Galilei ajusta poziţia celui de-al doilea clopot până când acesta bătea exact în momentul în care pendulul terminase de parcurs al doilea interval de timp egal cu primul, apoi găsea, în aceeaşi manieră, poziţia celui de-al treilea clopot, ş.a.m.d. Mare i-a fost surprinderea când a măsurat apoi distanţele şi a văzut că ele erau proporţionale nu cu numere naturale, ci cu numere impare: 1, 3, 5, 7, etc. Astfel, el a descoperit legea corectă a căderii corpurilor.
Astfel arăta mecanismul folosit în experimentul descris mai sus, care a permis descoperirea legii căderii corpurilor. Mecanismul făcea clopotul să bată atunci când bila trecea prin dreptul său.
Primele studii despre căderea corpurilor au fost publicate în 1590 într-o colecţie de eseuri denumită "De motu" (în traducere "Despre mişcare"), iar în 1600 în cartea "Le meccaniche" (în traducere "Mecanica").
Aceasta este poate cea mai mare contribuţie ştiinţifică a lui Galileo Galilei. A descoperit legea inerţiei şi că mişcarea corpurilor în cădere liberă este cea accelerată cu acceleraţie constantă. Vorbim de contribuţii extrem de importante, care i-au permis apoi lui Newton să creeze legile sale ale mecanicii.
Universitatea din Padova
În 1591 tatăl lui Galileo Galilei a murit. Am văzut mai sus cât de mult a beneficiat Galileo Galiei de deciziile înţelepte ale tatălui său, dar mai ales de ajutorul lui financiar. Acum Galilei trebuia să aibă grijă nu doar de sine, ci şi de familia sa. Ori salariul la Universitatea din Pisa era foarte mic. Nu este de mirare că atunci când, în 1592, Galileo Galilei a primit o ofertă mult mai bănoasă de profesor universitar la Universitatea din Padova, a acceptat-o fără reţineri. Avea 28 de ani. Ca o referinţă temporală, era cu un an înainte de venirea la conducerea Ţării Româneşti a lui Mihai Viteazul.
Aici, în Padova, Galileo Galilei a cunoscut-o pe Marina Gamba, cu care a avut trei copii, dar cu care nu s-a căsătorit niciodată. Copiii i s-au născut în 1600, 1601 şi 1606. Spre comparaţie istorică, în 1600 Giordano Bruno era ars pe rug pentru ideea sa conform căreia Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar Mihai Viteazul realiza prima unire a Ardealului cu Ţara Românească şi Moldova.
Aici, la Universitatea din Padova, Galileo Galilei a perfecţionat legile pendulului şi legile căderii corpurilor, pe care le-am detaliat mai sus. Galileo Galiei a predat la Universitatea din Padova până în 1610, când a fost invitat să devină matematician regal la curtea regelui din Florenţa. În ultimul său an la Padova a realizat încă o mare descoperire ştiinţifică, una care a pus bazele astronomiei moderne...
Galileo Galilei a predat şi cercetat la Universitatea din Padova între 1592 şi 1610, aşa cum reiese şi din acest timbru al Poştei Italiene.
A treia descoperire ştiinţifică: luneta astronomică şi dovada că sistemul lui Copernic este corect
În vara anului 1609 Galileo Galilei era în vizită la Veneţia. Cum Veneţia era un oraş port foarte activ, Galilei putea primi foarte multe veşti înainte ca acestea să ajungă în alte locuri. Una dintre aceste veşti a fost faptul că un meşter olandez într-ale lentilelor reuşise să realizeze un dispozitiv cu care puteai privi lucruri de la distanţă, pe care să le vezi ca şi cum erau aproape. Cu alte cuvinte, ocheanul fusese inventat abia un an înainte de 1609. Când Cristofor Columb a descoperit America, în 1492, navele lui nu aveau ocheane. Poate de aceea marinarii erau încurajaţi să privească în larg, doar doar de or descoperi pământ, iar primul care îl vedea primea o pungă de galbeni.
De îndată ce a aflat de descoperire, Galileo Galilei nu a mai avut linişte. A studiat problema şi după 24 de ore de muncă intensă a construit un astfel de ochean, care mărea de trei ori. L-a perfecţionat ulterior până când a ajuns la un nou dispozitiv, unul care mărea de 10 ori. Galileo a făcut o demonstraţie pentru oficialităţile din Veneţia la 25 august 1609. Şocul a fost pozitiv şi puternic. Meritele lui Galilei au fost brusc recunoscute, salariul de la Universitate i-a fost mărit, iar comercianţi de pe navele maritime au început să îi cumpere invenţia, tocmai pentru că le era utilă pe mare.
Dar Galilei nu s-a oprit aici ... a perfecţionat luneta şi în continuare, ajungând la aparate care puteau mări de 30 de ori. Galilei a făcut mai apoi încă un pas imens pentru umanitate. A îndreptat această nouă unealtă, pe care singur a construit-o, spre cer. A privit spre Soare, a privit spre Lună, a privit spre planetele cunoscute din antichitate (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn) şi a privit spre stele. Iar ca întotdeauna când un explorator ajunge pe un teritoriu încă neexplorat de nimeni, surprizele apar de la sine, iar descoperirile realizate schimbă pentru totdeauna modul în care privim Universul...
Timbru al Poştei Italiene care îl înfăţişează pe
Galileo Galilei privind spre cer prin luneta sa astronomică, în 1609.
Mai întâi, Galilei a privit spre Lună. Se credea până atunci că ea prezintă o suprafaţă netedă. Galileo a observat însă pe Lună forme de relief, cum ar fi munţii şi văile. A fost o primă surpriză. Apoi, Galilei a privit spre Soare şi a observat că nici acesta nu era alb şi imaculat aşa cum se credea. Chiar şi astrul nostru prezenta pete întunecate. Între 7 şi 10 ianuarie 1610, Galileo a observat pentru prima oară că planeta Jupiter are şi ea sateliţi. Mai precis, fuseseră observaţi patru.
Aceste prime observaţii realizate de un om asupra cerului, folosind o lunetă astronomică, au fost documentate în martie 1610 în "Sidereus Nuncius" (în traducere "Mesagerul stelar"). Cartea s-a vândut rapid în 550 de exemplare, Galilei ajungând şi mai celebru. Dar cartea nu a ridicat nici o controversă. Aceasta pentru că Galilei s-a mulţumit la a enumera observaţiile, fără a le interpreta în mod public. Ori interpretarea nu era decât una singură: sistemul lui Ptolemeu era greşit, iar cel introdus de Copernic era corect. Cel dintâi spunea că Pământul este în centrul Universului şi absolut toate corpurile cereşti se învârt în jurul său. Dar iată că cel puţin patru alte corpuri cereşti se învârteau în jurul planetei Jupiter, iar nu în jurul Pământului! Aceasta a fost prima dovadă ştiinţifică că sistemul lui Ptolemeu era greşit. A fost dovada experimentală care a contrazis întreaga teorie. Au mai existat şi alte contraargumente, care erau mai mult de natură filozofică. Sistemul lui Ptolemeu sugera ideea că fiecare corp care se învârte în jurul Pământului este "perfect", aşa cum trebuie să fie "cerurile". Aceste informaţii erau interpretate prin faptul că Soarele este perfect alb, dar iată că Galilei a arătat că de fapt avea pete! De asemenea, se credea că Luna trebuie să fie perfect sferică, dar iată că avea munţi şi văi şi nu era o sferă perfectă!
Matematician regal la curtea ducelui din Florenţa
Cartea i-a adus faimă imediată şi a fost invitat să devină matematician şi filozof la curtea ducelui din Florenţa. Galilei a acceptat şi şi-a continuat acolo cercetările. Astfel, în septembrie 1610, Galileo a observat pentru prima oară că şi planeta Venus prezintă faze, ca şi Luna. Acesta era încă un fapt experimental care nu putea fi explicat de modelul ptolemeic al Universului, dar care era explicat perfect de cel copernican.
Astfel, cu aceste patru descoperiri, Galilei este cel care a demonstrat experimental că ipoteza lui Copernic fusese corectă. A devenit de atunci un susţinător fervent al acesteia, ba chiar unul foarte vocal. Spunea deseori în public că "legile lumeşti se aplică şi în ceruri".
Faima crescută a lui Galileo a supărat alţi rivali academici, precum şi voci ale Bisericii Catolice, care interpretau literal un pasaj din Biblie care spunea că Iosef ceruse Soarelui să stea în loc timp de o zi, însemnând că Soarele se învârte în jurul Pământului. Galilei le-a explicat că el crede fervent că Biblia este adevărată, numai că nu trebuie interpretată literal, ci metaforic. Explicaţiile lui nu au făcut decât să-i îndârjească pe adversarii săi, căci pe atunci se credea că doar preoţii sunt capabilă să interpreteze Biblia, iar nu şi oamenii de rând.
Prin urmare, în 1616, Galileo Galilei este chemat la Roma pentru a răspunde acuzaţiilor de erezie. Procesul s-a încheiat cu o interdicţie de a mai susţine public ideea că Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar Galilei a fost lăsat să plece.
Galileo Galilei dând explicaţii Inchiziţiei Bisericii Catolice pentru prima oară, în 1616. Procesul a fost relativ uşor, Galileo fiind lăsat să plece după ce a promis că nu va mai susţine public sistemul copernican.
În 1624 a venit un nou papă, Urban al VIII-lea. Acesta era cunoscut ca un om mai deschis la minte decât contemporanii săi. De aceea, Galilei l-a vizitat la Roma şi i-a cerut permisiunea să scrie o carte în care să prezinte cele două sisteme ale lumii: cel ptolemeic şi cel copernican. Papa Urban al VIII-lea a fost de acord, dar numai cu condiţia ca cele două sisteme să fie prezentate în mod neutru, adică să nu se argumenteze că sistemul copernican ar fi cel corect. I-a fost suficient lui Galilei, care s-a pus asiduu pe treabă.
În 1632 cartea era gata şi a fost trimisă spre publicare. Dacă până atunci el scrisese în latină, care era limba oficială a ştiinţei (aşa cum este acum limba engleză), această carte a fost scrisă în italiană. Galilei dorea ca şi oamenii educaţi, dar care nu ştiau neapărat latina, să o poată citi şi să îi perceapă implicaţiile. A fost primul caz din Europa în care o lucrare ştiinţifică majoră se scria în limba naţională, iar exemplul lui a fost urmat apoi de alţi oameni de ştiinţă din Europa, permiţând astfel ştiinţei să ajungă la şi mai mulţi oameni. Cartea purta numele de "Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo" (în traducere "Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii"). Într-adevăr, cartea era organizată sub forma unei lungi discuţii între doi oameni, unul care aducea argumente pentru sistemul copernican, iar altul pentru sistemul ptolemeic . Mai exista şi un al treilea personaj, unul neutru, care modera discuţia, cum am spune noi în termeni moderni. Cartea a fost un succes instantaneu nu doar în Italia, ci în întreaga Europă Apuseană.
Biserica Catolică a devenit atunci interesată de lucrare, realizând şiretlicul lui Galilei. Deşi foarte subtil, acesta susţinea sistemul copernican. Mai mult, foarte multă lume începea să fie convinsă că noul sistem era cel corect. Aceasta pentru că argumentaţia lui Galilei era foarte riguroasă, în spiritul pe care îl învăţase de la Euclid, aducând argumente experimentale solide pe care le descoperise cu luneta sa astronomică. Prin urmare, Galilei a primit un ultimatum ca într-o lună de zile să se prezinte la Roma pentru a fi judecat pentru erezie, căci încălcase interdicţia de a nu mai susţine în public sistemul copernican.
De data aceasta, judecata a fost mult mai dură ca prima dată. Biserica a fost de neînduplecat, iar Galilei a avut de ales între a nu renunţa la ideile sale, ceea ce echivala cu moartea, (cum fusese cazul lui Giordano Bruno, în 1600, cu 32 de ani mai înainte) sau a renunţa la acestea şi a fi eliberat, ceea ce îi permitea să îşi continue munca ştiinţifică. Galilei avea pe atunci deja 68 de ani. După câteva zile de intense dileme existenţiale, Galilei a optat totuşi pentru viaţă. A denunţat în public că ideea copernicană este un fals, iar cartea sa a fost interzisă de Biserică.
Galileo Galilei a trebuit să dea explicaţii Inchiziţiei încă o dată în 1632, imediat după publicarea cărţii Dialoguri. De data aceasta, Galilei nu a mai scăpat aşa uşor ...
Legenda spune însă că apoi, plecând din sală, ar fi murmurat totuşi, aproape în sinea lui, "Eppur si muove" (în traducere "Şi totuşi se învârteşte"). Este demn de remarcat că strategia sa a fost folosită apoi de foarte mulţi oameni forţaţi de sisteme dictatoriale să admită că sunt de acord cu regimul. Galilei se aştepta să fie lăsat complet liber, dar sentinţa a fost mai grea decât se aştepta: închisoare la domiciliu.
Ultimii ani de viaţă în închisoare la domiciliu
Deja bătrân şi foarte afectat psihic, Galilei a continuat cercetările ştiinţifice de acasă, în Arcetri. A lucrat intens la măsurarea precisă a traiectoriilor sateliţilor lui Jupiter, care să poată apoi fi folosite la determinarea longitudinii pentru marinari. A efectuat şi alte observaţii astronomice. Mai apoi a orbit şi a mai trăit doar câţiva ani. S-a stins în 1642, la 78 de ani. În acelaşi an urma să se nască în Anglia Isaac Newton, omul care i-a dus opera mult mai departe, la un grad de precizie nemaiîntâlnită până atunci.
Ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut la Arcetri, aşa cum reiese din acest timbru al Poştei Italiene.
Cartea sa era interzisă, dar revoluţia ştiinţifică începuse deja să se propage în Europa. În 1635, cartea sa, Dialogurile, deja fusese tradusă în latină, iar de acolo ajunsese la marii oameni de ştiinţă ai Europei. Oamenii începeau să se convingă că Pământul se învârte în jurul Soarelui, la fel ca şi celelalte planete.
Mai mult, metoda sa de a pune sub semnul întrebării ceea ce ziceau marii filozofi greci ai Antichităţii şi să testeze fiecare din afirmaţii experimental a fost urmată apoi de alţi oameni de ştiinţă. Astfel s-a născut ştiinţa modernă, o ştiinţă în care experimentul este judecătorul suprem al adevărului, iar nu ceea ce spunea Biserica sau înţelepţii din trecut. Pentru toate acestea, Galileo Galilei este considerat părintele astronomiei moderne, părintele fizicii moderne şi în general părintele ştiinţei moderne.
Atitudinea ulterioară Bisericii Catolice despre Galilei şi opera sa
Abia în 1718 Biserica Catolică a permis ca lucrările ştiinţifice ale lui Galilei să fie publicate, cu excepţia Dialogului. Aşa de mare a fost supărarea Bisericii pe Galileo, încât întreaga sa operă ştiinţifică, nu doar cea care vorbea despre sistemul copernican, fusese interzisă. Ulterior, în 1741, este permisă publicarea Dialogului, dar numai într-o versiune cenzurată. Abia în 1835 cartea a putut fi publicată în ediţii necenzurate. Abia în 1992 Biserica Catolică, prin Papa Ioan Paul al II-lea, a admis că Galileo Galilei era nevinovat şi a recunoscut formal că Pământul se învârte în jurul Soarelui. În martie 2008, Biserica Catolică a propus să îi fie construită o statuie lui Galileo Galilei chiar în incinta Vaticanului.
Anul 2009 a fost sărbătorit în întreaga lume ca şi Anul Astronomiei, aniversându-se 400 de ani de când Galileo Galilei a inventat luneta şi a îndreptat-o spre cer, deschizând astfel porţile cunoaşterii Universului în care trăim.
Medalia comemorativă a Anului Internaţional al Astronomiei, sărbătorit în 2009, în cinstea lui Galileo Galilei.
