Urmează a ne aventura în cele mai întunecate colţuri are minţii umane pentru a afla de ce sunt motivaţi adepţii teoriilor conspiraţiei; sau, cum ar zice unii, pentru a descoperi de ce ideile acestora ni se par atât de ciudate. Tulburare psihică sau evoluţia în acţiune?
Putem învăţa ceva din minţile conspiraţioniştilor? Există vreo logică în spatele aparentei nebunii a acestora?
Creierul uman a evoluat astfel încât să supravieţuiască. Pe durata ultimelor câteva milioane de ani, strămoşii noştri au avut o viaţă de zi cu zi destul de uşoară. Tot ce trebuiau să facă era să rămână în viaţă. Ca şi noi, aveau personalităţi, aptitudini şi atitudini diferite. Acest lucru a fost confirmat în multe moduri, dar exemplul clasic folosit adesea este cel al unui foşnet din iarbă. Pe unii dintre strămoşii noştri nu îi îngrijora, crezând că este doar vântul; dar alţii erau mai prevăzători, suspectau că este o panteră şi se adăposteau în cel mai apropiat pom. De-a lungul timpului şi de-a lungul sutelor de mii de generaţii, strămoşii cei nonşalanţi s-au înşelat (şi au fost mâncaţi) suficient de des ca, în final, să supravieţuiască mai mulţi dintre cei ce aveau tendinţa de a fi prevăzători sau chiar paranoici. În cursul evoluţiei se dovedeşte benefic să fii de partea celor prevăzători. Creierele care aveau cele mai mari şanse de supravieţuire erau ale celor ce vedeau o panteră în fiecare suflare a vântului, un zeu mânios în fiecare nor de furtună, un pericol în orice sunet întâmplător. Suntem în viaţa astăzi, ca şi rasă, în parte datorită faptului că mintea noastră face conexiuni între evenimente aleatorii, creând un model care sugerează existenţa unei ameninţări, ce poate fi reală sau nu. Ca urmare, ne temem de întuneric deşi rar se ascunde în acesta un monstru; trăsnetele ne înspăimântă cu toate că fulgerele pot fi cu greu considerate o ameninţare reală; observăm ameninţarea conspiraţiilor maliţioase din acţiunile celorlalţi, în ciudata posibilităţilor mici ale existenţei acestora.
Faptul că ne gândim la conspiraţii nu este o defecţiune a creierului. Este, din contră, rezultatul unei funcţionări corecte a creierului şi a faptului că acesta merge întocmai după cum a evoluat.
Aşadar, de ce nu creăm cu toţii teorii ale conspiraţiei? De ce nu vedem cu toţii conspiraţi de dimineaţa până seara? Deoarece avem de asemenea un intelect şi suficientă experienţă a vieţii în lumea noastră încât să fim capabili să analizăm corect faptele şi să le încadrăm după modul în care am învăţat că funcţionează de fapt lucrurile. Este exact ceea ce pare, şi anume o competiţie între două forţe din capul nostru. Una este impulsul instinctiv, nativ de a percepe totul drept o ameninţare, iar cealaltă este gândirea noastră raţională şi conştientă, care preia informaţiile şi le judecă.
Să privim două exemple care ilustrează cele două extreme ale acestui tip de gândire. David Icke este un conspiraţionist, cunoscut în principal datorită faptului că pretinde că majoritatea liderilor internaţionali sunt de fapt extratereştrii reptilieni deghizaţi în oameni cu ajutorul unor dispozitive electronice. Când se pune pauză unui film, el arată către pixelare şi afirmă că este o defecţiune a deghizării electronice. Cu toate acestea, este liber, călătoreşte, scrie cărţi, are o familie şi este membru al comunităţii sale. Nu este închis într-un azil, cum ne-am putea aştepta după ce auzim teoria sa. Motivul este acela că, cel mai probabil, nu are nicio problemă mintală. Creierul său face exact ce ar trebui. Vede un grup de oameni puternici, iar partea instinctivă a creierului său sugerează că aceştia au un scop sinistru. Imaginaţi-vă văzând miniştrii din G8 sau ai unei grupări similare. Un gând care trece prin minţile noastre, ale tuturor, este: „Sigur ei ştiu ceva ce eu nu ştiu. Aş da orice să aflu despre ce vorbeau. Plănuiesc ceva.” Acelaşi lucru îl crede şi David Icke. Este exact ce au evoluat creierele noastre să facă. Toate vor să facă acest lucru.
Iar apoi intelectul primeşte această avertizare şi o analizează pe baza cunoştinţelor sale. Cu toţii am acumulat cunoştinţe diferite, ca urmare a experienţei de viaţă diferite. O persoană ce a avut experienţe negative cu autoritatea va cântări situaţia altfel decât o persoana care nu a avut. David Icke are probabil o anumită experienţă trecută ce face ca, în mod corespunzător, deşi incorect, creierul acestuia să acorde mai multe credibilitate acestei ameninţări decât ar fi necesar; prea multă, în cazul său. Majoritatea dintre noi am văzut foarte rar o ştire în care să fie prezentată cârdăşia descoperită între liderii lumii, aşadar intelectul nostru are motive solide să respingă această teorie pe baza improbabilităţii ei. Aşadar concluzionăm că este probabil doar un grup de oameni de afaceri care îşi văd de treburile lor. Cu toţii ne încadrăm undeva între cele două extreme şi toate perspectivele noastre sunt rezultatul funcţionării corecte a creierelor noastre.
Să luăm un alt exemplu, de această dată a conspiraţiei Big Pharma (un supranume dat industriei farmaceutice - n.n.). Creierele noastre văd un grup de companii imense şi profitabile din aceeaşi industrie, iar modelul este evident. Instinctul ridică steagul de avertizare. Plănuiesc ceva malefic, sunt o ameninţare. Acesta este primul răspuns normal şi de aşteptat al creierului nostru. Apoi intervine intelectul, care filtrează informaţiile pentru a evalua credibilitatea ameninţării. Doar că de această dată, mulţi dintre noi potrivim ameninţarea cu lucrurile pe care le-am văzut la ştiri. Chiar există conflicte de interese în industria farmaceutică. Uneori chiar au fost încălcate regulile pentru aprobarea medicamentelor. De multe ori, medicamente chiar au fost scoase de pe piaţă după ce fuseseră iniţial acceptate drept sigure. De fapt, o persoană obişnuită de pe stradă ştie foarte puţin despre industria farmaceutică, cu excepţia exemplelor unor astfel de cazuri, care au fost promovate în presă. În acest caz, cunoştinţele de care se foloseşte intelectul multor persoane pentru a cântări această confirmaţie pot conduce la considerarea acesteia drept plauzibilă. Să cântărim rezultatele. Suspectarea Big Pharma este un fenomen întins, în timp ce suspiciunea că nişte reptilieni controlează lumea este destul de limitată. Majoritatea celorlalte conspiraţii se încadrează undeva între acestea două.
Fie că este vorba despre David Icke care vede reptilieni sau despre colegii sau vecinii tăi care se feresc de medicamentele aprobate de către guvern, procesul de gândire este acelaşi şi presupune o funcţionare corectă a creierului. Asemeni unei clase de elevi care au studiat cu toţii din greu pentru un test, dar au obţinut totuşi note variate, creierele noastre vor avea uneori dreptate, iar alteori nu. Dar toate fac paşii potriviţi pentru a ajunge la o concluzie; o gândire conspiraţionistă nu este neapărat, în sine, un indicator al unei boli psihiatrice.
Pentru a determina dacă o persoană ar trebui tratată, psihiatrii analizează adesea îndeaproape contextul. Teoria conspiraţiei este o parte inofensivă din viaţa persoanei sau o domină? A cauzat probleme: pierdea slujbei, persoanei iubite, încrederii, a dus la un comportament sociopat? Acestea sunt genul de lucruri ce fac diferenţa între a crede în ceva şi între ceea ce noi numim a fi bolnav. O persoană ce consideră că certificatul de naştere al lui Barack Obama este un fals nu este bolnav, dar o persoană care este atât de obsedată de acest lucru încât îşi îndepărtează prietenii şi familia ar putea fi.
Diagnosticul este adesea cel de tulburare iluzională. Trebuie să fie o tulburare primară, ceea ce înseamnă că nu este doar un simptom al unei alte boli pe care ar putea-o avea pacientul, ci reprezintă chiar psihopatologia principală. Există şase tipuri:
- Erotomania, care se manifestă adesea prin convingerea pacientului că o celebritate este îndrăgostită de el.
- Grandomania presupune o persoană ce susţine că este ingenioasă sau faimoasă.
- Gelozia, când o persoană crede că partenerul lor de viaţă le este infidel când nu este adevărat, fiind iraţionali în legătură cu aceasta.
- Persecuţia, când pacienţii cred că sunt spionaţi de către guvern sau de vreo forţă malefică, adesea făcând rapoarte la poliţie sau confruntând persoanele pe care le consideră spioni.
- Tulburarea somatică, când consideră că au o problemă medicală nediagnosticată sau unică.
- Combinată, combinaţii ale celor de deasupra fără ca vreuna să predomine.
Unele persoane pot beneficia de tratament, adesea o combinaţie de terapie medicamentoasă şi psihoterapie. Cu toate acestea, după cum a fost discutat anterior pe Skeptoid, a îi convinge să accepte tratamentul este de cele mai multe ori principalul obstacol. Cu toţii cred că iluzia lor este reală. Îşi vor prezenta dovezile pentru a-şi susţine ideile la nesfârşit. Este adesea imposibil să îi convingi să ia în considerare posibilitatea că ceea ce percep ei drept realitate s-ar putea datora, într-o oarecare măsură, unei tulburări a activităţii psihice.
Dar dacă aţi avut vreodată o conversaţie cu un conspiraţionist – şi majoritatea am făcut-o – au fost probabil persoane ce nu prezintă prea des simptome ale tulburării iluzionale. Conspiraţioniştii uzuali sunt persoane inteligente, întregi la minte, şi de cele mai multe ori raţionale. Sunt, de fapt, persoane înspăimântător de diferite decât poate aţi fi crezut.
Nu întotdeauna detectarea unor scopuri ascunse presupune detectarea pericolului. Spre exemplu, privim astăzi Soarele, Luna, planetele, stelele şi constelaţiile pur şi simplu ca şi alte corpuri cereşti ce gravitează în spaţiu şi îşi văd de treaba lor, foarte asemănător cu ceea ce face Pământul nostru. Dar oamenii dinaintea noastră, cărora le lipseau cunoştinţele noastre, suspectau că toate corpurile cereşti ar fi entităţi ce existau cu scopul unic de a influenţa rasa umană care populează această stâncă numită Pământ. Această funcţie a creierului ce ne-a ţinut specia departe de ameninţări, a contribuit, de asemenea, la punerea bazelor religiilor păgâne, culturilor politeiste europene şi astrologiei. Ţineţi minte că astrologia dăinuie până în zilele noastre. Astrologia se aseamănă, din punct de vedere psihologic, cu gândirea conspiraţionistă. Ambele reprezintă percepţia unui creier sănătos a unor scopuri ale fenomenelor obişnuite, dar una dintre ele vede în jur pericolul, în timp ce cealaltă găseşte motive de consolare.
Toate creierele noastre ne conduc în mod natural într-acolo, şi doar intelectul educat este cel care ne aduce cu picioarele pe pământ. Cu toţii suntem programaţi să simţim o încântare adânc înrădăcinată în fibra fiinţei noastre la gândul deschiderii unei prăjituri cu răvaş, deşi majoritatea am învăţat să nu ne bazăm pe noroc. Şi dacă ni se dă horoscopul zilei de azi, puţini pot nega faptul că se duc direct la zodia lor pentru a citi. Nu este nevoie să fim ruşinaţi de vreunul dintre aceste lucruri. Este unul din lucrurile pe care creierul nostru se presupune că ar trebui să le facă.
Aşadar, îmbrăţişează adeptul conspiraţiilor din tine. Învaţă să identifici şi să înţelegi propriile tipare de gândire conspiraţionistă, iar astfel vei fi mai bine pregătit să înţelegi punctul de vedere al următorului adept a unei asemenea teorii cu care vei sta de vorbă. Atunci când vei cataloga pe cineva drept paranoic ori nebun, aminteşte-ţi: s-ar putea să fii chiar tu cel care se înşală.
Textul reprezintă traducerea articolului Conspiracy Theorists Aren't Crazy, publicat de skeptoid.com, cu acordul editorului.
Traducerea: Anca Negulescu
