În 1990, în Buffalo, New York, au fost violate unsprezece eleve. George Kelling, criminalist, consideră că opt dintre aceste incidente ar fi putut fi prevenite, pentru că după cel de-al treilea caz, poliţia ştia deja că un violator în serie umblă nestingherit.
Dar, deşi aveau o descriere a violatorului şi cunoşteau modul în care acţionează, nu i-au avertizat pe părinţii din zonă. Au considerat că sarcina lor este să prindă criminalul, mai degrabă decât să împiedice alte fete să devină victime.
Kelling susţine că poliţiştii nu şi-au neglijat în mod intenţionat atribuţiile. Acţiunile lor au fost influenţate de concepţiile lor despre munca de poliţist, afectate la rândul lor de metafore. Ei s-au văzut ca luptători contra crimei care îi protejau pe civilii inocenţi de jefuitorii criminali. Cu rolul acesta fixat în minte, poliţiştii au înţeles că au ca principală sarcină prinderea violatorului şi nu împiedicarea unor viitoare delicte. Aşa cum spune Kelling, cele opt eleve din Buffalo “au fost victimele, deşi nimeni nu şi-a dat seama la momentul respectiv, nu doar ale unui violator, ci şi a unei metafore”.
La fel ca toate problemele complexe, criminalitatea este plină de metafore. Un mod obişnuit de a vedea o crimă este asemănarea cu o boală care contaminează oraşele, infectează comunităţile şi se răspândeşte în epidemii sau valuri. O altă imagine a crimei ne-o înfăţişează ca pe un animal de pradă – criminalii îşi prind victimele şi ei trebuie vânaţi sau capturaţi. Acestea nu sunt doar figuri de stil; sunt instrumente care ne influenţează mintea, având consecinţe reale.
Experimentele şi rezultatele acestora
Într-o serie de cinci experimente, Paul Thibodeau şi Lera Boroditsky de la Stanford University au arătat cât de influente pot fi metaforele. Ele pot schimba modul în care încercăm să rezolvăm probleme mari, cum este criminalitatea. Pot să modifice sursele la care apelăm pentru informaţii. Pot să ne polarizeze opiniile la un nivel mult mai mare decât, de exemplu, orientările politice. Şi, cel mai important, fac asta chiar sub nasul nostru. Scriitorii ştiu cât de puternice sunt metaforele, dar se pare că cei mai mulţi dintre noi nu îşi dau seama de influenţa lor în viaţa de zi cu zi.
Mai întâi, Thibodeau şi Boroditsky a cerut unui număr de 1.482 de studenţi să citească unul din două rapoarte despre criminalitatea din City of Addison. Mai târziu, ei trebuiau să sugereze soluţii pentru această problemă. În primul raport, crima era descrisă ca o “bestie sălbatică, prădătoare a oraşului” care “pândeşte în cartiere”. După ce au citit aceste cuvinte, 75% din studenţi au propus soluţii care implicau constrângere sau pedeapsă, ca apelarea la Garda Naţională sau construirea mai multor închisori. Doar 25% au sugerat reforme sociale, cum ar fi consolidarea economiei, îmbunătăţirea educaţiei sau asigurarea unei mai bune îngrijiri a sănătăţii.
Al doilea raport era exact la fel, cu excepţia faptului că descria criminalitatea ca un virus ce “infectează oraşul” şi “contaminează” cartierele. După lectura acestei versiuni, doar 56% au optat pentru mai multă constrângere, în timp ce 44% au sugerat reforme sociale. Metaforele au afectat modul în care studenţii vedeau problema şi felul în care propuneau soluţii.
Şi foarte puţini dintre ei şi-au dat seama ce se întâmplă. Cele două rapoarte conţineau aceleaşi statistici “şocante” despre rata criminalităţii din Addison. Când Thibodeau şi Boroditsky i-au întrebat pe studenţi ce parte din text le-a influenţat decizia mai mult, marea majoritate a încercuit numerele. Numai 3% au observat metaforele.
Thibodeau şi Boroditsky şi-au confirmat rezultatele cu mai multe experimente în care foloseau aceleaşi rapoarte, însă fără cuvinte dure. Deşi descriau crima ca pe o bestie sau ca pe un virus doar o dată şi fără verbe care să continue metafora, au avut aceleaşi rezultate.
În comparaţie cu studenţii care au citit despre crimă ca virus, cei care au citit raportul despre “bestie” tindeau să sugereze constrângerea mai degrabă decât reforma socială. Erau mai predispuşi să considere ofiţerii de poliţie ca pe nişte persoane care prind şi pedepsesc criminali, decât ca pe oameni care împiedică delictele sau dau exemplu personal. De asemenea, tindeau să caute mai mult informaţii despre închisori şi forţele de poliţie decât despre nivelul de sărăcie sau programe pentru tineret. Şi, la fel ca înainte, au considerat că statisticile din raport erau mai importante decât limbajul.
Dar aceste cuvinte nu au putere singure; contextul este cel care le dă putere. Când Thibodeau şi Boroditsky le-au cerut studenţilor să dea sinonime pentru “bestie” sau “virus” înainte de citirea raportului, ei au propus soluţii similare pentru calamităţile din Addison. De fapt, metaforele au efect doar dacă încadrează restul textului. Dacă propoziţia critică se afla la sfârşitul raportului, nu avea niciun efect.
Deci metaforele ne pot influenţa opiniile şi alegerile, dar cât de puternice sunt efectele lor cu adevărat? La sfârşitul experimentelor, Thibodeau şi Boroditsky le-au cerut studenţilor să-şi precizeze sexul şi afilierea politică. Aşa cum era de aşteptat, bărbaţii şi republicanii subliniau constrângerea, pe când femeile şi democraţii înclinau către reforme sociale. Însă aceşti factori au creat o diferenţă de doar 8-9 procente. Metaforele, pe de altă parte, au determinat diferenţe de 18-22 de procente!
Rezultatele acestea arată puterea ascunsă pe care simpla alegere a unor cuvinte o poate avea asupra vieţii noastre. Într-adevăr, este aproape imposibil să vorbim despre aspecte complexe cum sunt criminalitatea, economia, sănătatea fără să apelăm la metafore. Unii oameni folosesc aceste procedee lingvistice ca tactică de bază. În Chicago, un epidemiolog numit Gary Slutkin conduce un program de prevenire a crimelor care ia metafora crimei ca virus la propriu, tratând-o ca pe o boală contagioasă a cărei răspândire trebuie oprită.
Metaforele şi ştiinţa
Aceste probleme apar, de asemenea, şi în ştiinţă. Metaforele despre electricitate ca o apă curgătoare sau ca mulţimi ce roiesc pot afecta capacitatea unui student de a realiza diagramele circuitelor. Metaforele bune pot face o lume complexă să pară atrăgătoare şi accesibilă. O lume cu telomeri, mărci epigenetice şi enzime poate fi adusă la viaţă comparând toate acestea cu vârfurile şireturilor, bilete „post-it”, lacăte şi chei.
Dar metaforele greşite pot face un mare deserviciu înţelegerii ştiinţei. Ideea de „scară a evoluţiei” transmite mitul că evoluţia este un marş liniar către complexitate. Metafora militară de „luptă contra cancerului” ameninţă să subaprecieze realizările unui tratament care nu conduce la o vindecare completă. Ideea de creier ca un computer creează tot felul de concepţii greşite despre modul în care lucrează diferite părţi ale creierului, cum sunt stocate amintirile şi dacă vom fi vreodată în stare să ne „descărcăm” sau să ne „încărcăm” minţile.
Într-un domeniu unde ideile complexe trebuie exprimate simplu, dar precis, este deosebit de important pentru scriitorii din ştiinţă să aleagă metaforele potrivite.
Textul este traducerea articolului Is-crime-a-virus-or-a-beast-how-metaphors-shape-our-thoughts-and-decisions-2.
Traducere: Maria Mihai
