Agalmatofilia, cunoscută şi ca pigmalionism (după mitul lui Pygmalion) sau statuofilie, este un fetiş sexual neobişnuit sau o parafilie (perversiune caracterizată prin căutarea plăcerii sexuale printr-un obiect sau printr-o situaţie bizară, neobişnuită).
Ce este agalmatofilia?
În esenţă, reprezintă o formă de atracţie sexuală fată de statui (de obicei, dar nu în mod exclusiv, nuduri) şi manechine sau păpuşi. Acest fetiş (idee, principiu care constituie obiectul unei adoraţii oarbe, nejustificate) poate deveni un fetişism transformat (veneraţie exagerată, lipsită de discernământ, faţă de o idee, de un principiu) sub forma unor fantezii legate de oameni transformaţi în oricare din obiectele amintite mai sus. Pentru mulţi, ideea imobilizării sau pierderii controlului este excitantă. Există şi fantezii legate de paralizie care adesea se transformă în hipnofetişism sau fetişism robotic. Statuofilia cuprinde o comunitate mică de adepţi, dar strâns devotată. Mai mulţi fotografi celebri au înfăţişat în detaliu păpuşi în mărime naturală în operele lor: Hans Bellmer, Bernard Faucon, Helmut Newton, Morton Bartlett, Katan Amano, Kishin Shinoyama şi Ryoichi Yoshida.
Descoperirea agalmatofiliei
Agalmatofilia a fost prezentă în rândul nostru atât timp cât şi sexul a fost: dintotdeauna. Ideea îşi are originea în mitul în care Pygmalion, un sculptor grec, s-a îndrăgostit de o statuie pe care a sculptat-o. Potrivit lui Ovidiu, după ce le-a văzut pe Propetide (în mitologia greacă sunt fetele lui Propoetus din oraşul Amathus de pe insula Cipru) prostituându-se, Pygmalion, oarecum misogin, a devenit „neinteresat de femei”, iar statuia sa era atât de reală încât s-a îndrăgostit de ea. A oferit ofrande statuii şi s-a rugat Afroditei să-i dea viaţă. Afrodita a cedat în cele din urmă îndeplinindu-i dorinţa, iar statuia s-a căsătorit în curând cu Pygmalion, dând naştere unui copil. Acest mit este una dintre primele relatări cu privire la o formă de agalmatofilie. Până la publicarea lucrării „Psychopatia Sexualis” de către Richard von Krafft-Ebbing nu a fost realizat niciun studiu clinic asupra acestui fetişism. Ebbing a înregistrat un caz în 1877 când a descoperit un grădinar care s-a îndrăgostit de statuia lui Venus din Milo şi a încercat să întreţină relaţii sexuale cu ea.
O fantezie importantă pentru anumite persoane este transformarea într-un obiect preferat (cum ar fi o statuie) şi experimentarea unei stări de imobilizare sau paralizie. Astfel de fantezii pot fi extinse în interpretarea unui rol care presupune transformarea în ceea ce pare a fi o „păpuşă de cauciuc” sau o „păpuşă de plastic.” Este destul de obişnuit ca oamenii să fie excitaţi din punct de vedere sexual în asociere cu anumite obiecte sau substanţe.
Pygmalion rugându-se lui Venus să îi însufleţească statuia
Pictură de Jean-Baptiste Regnault
Credit: Wikimedia Commons
Fetişismul cu păpuşi
În cadrul statuofiliei există o ramură a fetişului care se referă la fetişismul cu păpuşi în care persoanele devin excitate când îşi văd trăsăturile unice ale partenerilor minimizate şi transformate în caracteristici mult mai uniforme, în concordanţă cu trăsăturile păpuşilor. „Păpuşa” poate fi o femeie sau un bărbat, de obicei deformată pentru a avea un corp asemănător cu al unei păpuşi Bărbie. Pentru a obţine această formă, poartă o perucă, diferite forme de sâni, un corset strâns care să ofere „păpuşii” o talie mică, un vagin dacă este bărbat, tampoane de mărire a feselor şi o costumaţie relevantă. Pentru a scoate în evidenţă noile proporţii, costumaţia este confecţionată de obicei din piele compactă, latex sau elastan. Există medii virtuale care oferă oportunităţi unice pentru explorarea acestui fetiş, unde oamenii sunt reprezentaţi de avatare modificabile. Oamenii se pot „înfrumuseţa” cu piele falsă, par şi costume, mergând atât de departe până într-a fi identificaţi printr-un număr în loc de un nume. Există, de asemenea, siteuri care prezintă videoclipuri sau imagini animate ale unor persoane care ating orgasmul cu ajutorul unor păpuşi sau figurine. Există chiar un segment larg de piaţă care are drept ţintă persoanele cu astfel de dorinţe. RealDoll este o păpuşă în mărimea naturală a unei fiinţe omeneşti produsă de Abyss Creations în San Marcos, California. Are un schelet din PVC cu articulaţii din otel şi piele din silicon. Păpuşile feminine prezintă orificii precum vaginul, anusul şi cavitatea bucală, materializate în mod realist. Păpuşile masculine pot include un penis de diferite mărimi şi o flaciditate variabilă, în funcţie de specificaţiile cumpărătorului. Păpuşile pot fi îndoite şi modificate ca formă în diferite poziţii. O păpuşă RealDoll este destul de scumpă, costând în medie 5000$ sau mai mult în funcţie de accesoriile selectate.
Fetişismul cu roboţi
O altă „extensie” a statuofiliei este fetişismul robotic, cunoscută ca şi tehnosexualitate. Aceasta reprezintă o atracţie fetişistă fată de roboţii umanoizi sau non-umanoizi. Aceasta poate fi corelată cu un fetiş care implică oameni ce ating orgasmul comportându-se ca nişte roboţi sau privind persoane îmbrăcate în costume de roboţi. O altă fantezie mai puţin obişnuită este transformarea într-un robot. Fetişismul cu roboţi este adesea văzut ca o formă de antropomorfism erotic şi când idea transformării sau interpretării de roluri este implicată, poate fi privit ca o formă de obiectivare erotică.
Pentru unii, aspectul robotic, mişcarea şi sunetele sunt importante pentru excitare. Pentru alţii, un android cu trăsături umane care pare viu este de preferat. Capacitatea de a îndepărta anumite părţi de piele sau alte anexe ale corpului pentru a scoate la iveală circuite electrice este chiar atrăgătoare pentru unii fiind în egală măsură dezagreabilă pentru alţii. Unii preferă un android cu aspect uman în timp ce alţii preferă un robot cu un aspect mult mai „mecanic”, cu o suprafaţă metalică. Fetişismul robotic este împărţit în două tipuri de fantezii robotice distincte, dar care se suprapun adesea.
Prima fantezie se bazează pe dorinţa de a avea un android gata făcut sau un partener ginoid (individ de sex masculin care prezintă un morfotip feminin) care este dorit pentru sex, convieţuire, sau oricare combinaţie între cele două. Principala caracteristică a acestui tip de fantezie este că androidul este o „structură” complet artificială şi produsă numai în scopul de a îndeplini dorinţele proprietarului său.
Al doilea tip de fantezie se referă la transformare. Aceasta presupune o fiinţă umană care este transformată de bună voie sau nu într-un android. Acea persoană poate fi ea însăşi sau partenerul cuiva, sau câteodată chiar amândouă. Procesul transformării este scopul principal al fanteziei.
Persoanele din comunitatea adepţilor fetişismului robotic o preferă pe una sau pe cealaltă. În unele cazuri, această preferinţă este foarte puternică şi există o separare puternică în cadrul comunităţii. Unele persoane pot simţi repulsie fată de comportamentul celorlalţi. În alte cazuri, există o apreciere egală pentru transformarea şi androizii gata făcuţi. Un sondaj în rândul membrilor tehnosexuali a descoperit că 3/5 preferă androizii gata făcuţi în timp ce restul preferă transformarea sau o combinaţie între cele două. Unii membrii nu sunt de acord cu partenerii „sintetici”, preferând ca partenerii umani să participe în fanteziile lor.
Fetişul robotic poate fi obţinut printr-un număr limitat de metode, în principal prin fantezie, implicând fie autostimularea sau interpretarea de roluri sexuale cu un partener. Dezvoltările recente din robotică pot duce la fabricarea unor parteneri sintetici mult mai avansaţi decât sunt capabile manechinele sau păpuşile precum RealDoll.
Agalmatofilia în artă
Agalmatofilia este adesea prezentă în artă, cu precădere în filmul „L’Age d’or” a lui Luis Bunuel în care actriţa principală suge degetul unei statui, cât şi în filmul „The Cell” al lui Tarsem Singh. Filmul are în centrul poveştii un criminal în serie, Carl Stargher, care-şi îneacă victimele, care sunt toate femei tinere, pentru ca apoi să le albească corpurile ca să semene cu păpuşile. După care se masturbează în timp ce stă deasupra corpurilor. Mai târziu, are loc o scenă care se petrece în mintea sa. Aici, un psihiatru descoperă o colecţie grotescă de corpuri-păpuşi dispuse în vitrine de prezentare ataşate unor dispozitive rudimentare care le dispun în diferite poziţii sexuale sadomasochiste. Actul grotesc este o reprezentare a modului în care victimele sunt percepute de către ucigaş.
În anii 70’ şi 80’, găsim din ce în ce mai multe exemple de „Sindromul Pinocchio”, unde creaturi artificiale mai mult sau mai puţin benevole vor să fie oameni „reali, vii”. Desigur, încă întâlnim Complexul Frankenstein în astfel de creaturi precum Blade Runner, Westworld şi Star Trek, dar acum este adăugat un ton de erotism. Robotul nu mai este doar o creaţie artificială destinată să ducă la îndeplinire sarcinile obişnuite ale omenirii.
Înţelegerea agalmatofiliei
Fetişurile asociate agalmatofiliei nu sunt neapărat misogine şi obiective deşi par a fi. Deşi bărbaţii care participă la astfel de fetişuri întrec în numărătoare femeile cu 10:1, există o mulţime de femei care participă de asemenea. Stimularea sexuală rezultă mai mult din necesitatea controlului şi a gratificării sexuale fără sentimente. Poate fi greşit interpretată ca o desprindere superficială şi inanimată de stimularea sexuală, şi, deşi aceasta poate fi valabilă pentru unii, nu este pentru toţi. Unii o folosesc ca pe o formă de a practica acte defavorabile fără a face rău cuiva. Dacă este un lucru bun sau nu, este mai mult un motiv de îngrijorare când oamenii întreprind astfel de acte asupra unor alţi oameni. Fetişismul este ca o boală pentru unii şi doar un sentiment pentru alţii. Nu există o metodă optimă de a o descrie întrucât variază mult în rândul oamenilor, fiind greu pentru practicanţi să se distanţeze de acte care par groteşti sau cumplite. Agalmatofilia este un concept greu de înţeles, în special când se ia în considerare statusul mental din spatele acestor fantezii.
Surse:
http://en.wikipedia.org/wiki/Agalmatophilia
Scobie A, Taylor J – Perversions ancient and modern: I. Agalmatophilia, the statue syndrome; Journal of the History of the behavioral sciences, 1975 Jan; 11(1):49-54 (http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11609831 )
Murray J. White – The Statue Syndrome: Perversion? Fantasy? Anecdote?; The Journal of Sex Research, Vol.14, No.4, pp.246-249 November, 1978
Krafft-Ebbing, Richard von. Psychopathia Sexualis, With Special Reference to the Antipathic Sexual Instinct: A Medico-Forensic Study. 1906
