Efecte LSDHalucinogenele sunt droguri precum LSD (acid lisergic dietilamid), mescalină (ingredientul activ al cactusului peyote) şi psilocybin (ingredientul activ al ciupercilor halucinogene). Ele cauzează schimbări profunde în procesele de gândire.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.3: Stările conştiinţei) - (Partea a V-a: Drogurile psihoactive) - Halucinogenele: LSD-ul

Aceste schimbări sunt similare cu un vis cu ochii deschişi sau cu psihoza temporară. Halucinogenele nu cauzează întotdeauna halucinaţii, aşa că unii specialişti preferă termenul de psihedelic (alterarea minţii) pentru aceste droguri.


LSD-ul

LSD-ul, acidul lisergic dietilamid, este cea mai puternică substanţă psihoactivă cunoscută în ştiinţă. Cantităţi infime, măsurate în micrograme - miimi de gram - pot produce efecte puternice.

LSD-ul a fost descoperit accidental în 1943 de către Albert Hoffman de la Laboratoarele Sandoz din Elveţia. În timp ce lucra la sinteza alcaloizilor eficace din punct de vedere medical, a început să experimenteze senzaţii ciudate.

După cum a mărturisit mai târziu, în jurnal: „Vinerea trecută, 16 aprilie 1943, am fost nevoit să-mi întrerup lucrul în laborator în mijlocul dupa-amiezii şi să mă întorc acasă, fiind afectat de o agitaţie impresionantă, combinată cu o uşoară ameţeală... Într-o stare de vis, cu ochii închişi...Am perceput un şir neîntrerupt de imagini fantastice, forme extraordinare cu jocuri intense, kaleidoscopice de culori. După vreo două ore tulburarea a încetat.”

Hoffman a speculat că substanţa cu care lucra, LSD-25, i-a rămas pe degete şi a fost absorbită prin piele. Lucra pentru o companie farmaceutică, aşa că un drog cu astfel de efecte psihologice puternice putea fi extrem de important.

„Dacă LSD-25 a fost într-adevăr cauza acestei experienţe bizare, înseamnă că trebuie să fie o substanţă extraordinar de puternică. Pot să lămuresc această problemă printr-o singură cale. M-am decis să mă supun unui experiment.”

Hoffman a băut voluntar o soluţie conţinând LSD. După o oră şi jumătate a avut „cea mai severă criză”.

„Mediul înconjurător se transformase în moduri îngrozitoare. Tot ce era în cameră se învârtea, iar obiectele familiare şi mobilierul păreau forme groteşti, ameninţătoare. Erau prinse într-o mişcare continuă, animată, ca şi cum erau propulsate de o agitaţie internă. Doamna de alături, pe care de-abia o recunoşteam, mi-a adus lapte şi pe parcursul nopţii am băut mai mult de doi litri. Nu mai era dna R., ci o vrăjitoare diabolică, şireată care purta o mască colorată.

M-a cuprins teama că înnebunesc. Am fost purtat într-o altă lume, un alt loc, un alt timp. Corpul meu părea a fi lipsit de senzaţii, de viaţă, ciudat. Eram pe moarte? Eram în tranziţie? Mi se părea uneori că eram în afara corpului meu...

Până a sosit doctorul, apogeul tulburării mele întunecate trecuse. Asistentul meu de laborator l-a informat despre experimentul meu, căci eu nu eram în stare încă să formulez o frază coerentă. A dat din cap cu uimire după ce mi-a ascultat încercările de a descrie starea periculoasă care mă ameninţa. Nu a detectat alte simptome anormale în afara pupilelor extrem de dilatate...

Acum, treptat am început să mă bucur de culorile nemaivăzute şi de jocurile formelor care persistau înapoia ochilor închişi. Imagini fantastice, kaleidoscopice s-au trezit în mine, alternând, variind, deschizându-se şi apoi închizându-se în cercuri şi spirale, explodând în fântâni colorate, rearanjându-se şi transformându-se într-un flux constant.” (Hoffman, 1980, p.15)

Hoffman probabil a luat o doză foarte mare de LSD. Simptomele resimţite de el sunt tipice unei „excursii” (trip): imagini kaleidoscopice, senzaţia de a fi într-o realitate diferită sau în afara corpului şi (în cazul unei „excursii rele”) frica de a înnebuni, idei paranoide despre probleme de sănătate, temeri exagerate şi anxietate. După astfel de experienţe, Hoffman nu s-a gândit că LSD va deveni un drog recreaţional. Era prea puternic, iar efectele lui nu erau deloc plăcute. Hoffman a privit LSD-ul ca pe un posibil instrument pentru artişti sau psihiatrii –unul care ar revela profunzimile minţii nevăzute în mod normal, printr-un fel de nebunie temporară.

LSD este cunoscut pentru producerea unor „excursii” trumatizante pentru unii oameni. Touşi, aceste experienţe sunt rare atunci când drogul este administrat în formă pură şi în circumstanţe controlate. Armata S.U.A şi CIA au testat LSD-ul pe sute de subiecţi. Când cercetarea a devenit dintr-o dată publică în 1975 din cauza procesului intentat de o persoană care a susţinut că a avut efecte adverse de la participarea în studiu, specialiştii Armatei s-au grăbit să asigure publicul că cercetarea era sigură şi că majoritatea subiecţilor nu au experimentat nicio daună. Au apărut reportaje din ziare precum următorul:

„Armata afirmă că LSD-ul nu este periculos

Experimentele din cadrul Armatei referitoare la LSD au arătat că drogul este puternic, dar că nu creează dependenţă şi schimbă celulele nervoase mai puţin decât cafeina, conform unui cercetător de seamă implicat în program.

Dr. Van M. Sim a afirmat că a încercat personal drogul.

El a spus miercuri, în cadrul conferinţei de ştiri de la Pentagon că doar câţiva subiecţi au raportat efecte la halucinogen.

Liderul conflictului de cercetare a substanţelor de la Edgewood Arsenal, Md. a spus că LSD-ul a fost administrat la 585 voluntari, majoritatea soldaţi dar şi câţiva dintre membrii personalului civil al Armatei, timp de peste 12 ani, terminându-se în 1967. Armata afirmase anterior că posibil alte 900 de persoane au fost testate de antreprenori în exterior, ca parte a programului.

Studiul, a afirmat Sim, a descoperit că LSD este un drog puternic pe care civilii l-ar putea utiliza pentru plăcere. A găsit totodată că «LSD nu creează dependenţă fizică. »

În ciuda dozelor mai mari de 2,400 micrograme pe 100 de livre de greutate corporală, doar 7 voluntari au raportat efecte ulterioare, a mărturisit acesta, pentru că selecţia lor a fost controlată cu atenţie şi «a fost cu totul diferită de cultura drogului la civili.»” („Armata spune că LSD-ul nu este periculos”, 1975).

Studiile Armatei s-au realizat pe subiecţi tineri, sănătoşi. Aceştia au folosit o formă pură a drogului. Subiecţii au luat drogul într-o atmosferă de aprobare socială, cu experţii medicali aproape. Acest lucru face ca rezultatele Armatei să fie greu de comparat cu utilizarea în scop recreaţional, nesupravegheată a aceluiaşi drog.

Banii pentru cercetarea LSD şi a altor droguri psihedelice au încetat să mai fie disponibili în 1975, pe măsură ce investigaţiile Armatei şi CIA au devenit publice. Exista totodată un interes mare în folosirea LSD-ului ca instrument psihiatric, dar după 1970 puţină cercetare a mai fost realizată asupra drogului. LSD a fost reclasificat la acea vreme ca drog de grad 3, clasificare rezervată pentru cele mai periculoase substanţe. Acest lucru a făcut dificilă obţinerea permisiunii de a cerceta LSD-ul.