Cunoașteți opinia mea despre timp: este un concept uman. Timpul nu există în natură. Nu există un „lucru” exterior care să fie identificat drept „timp”. Timpul nu poate fi indicat ori/ și supus studiului nemijlocit.
Timpul pare a fi ceea ce indică ceasul, iar ceasul este un obiect uman, a cărui funcționare este determinată de măiestria făuritorului și influențele mediului înconjurător (gravitația, de pildă). Deși „timpul” este un instrument, fără îndoială, foarte folositor omului, acesta nu are o existență independentă, nu e ceva ce ține de alcătuirea lumii, nu este un ingredient al cosmosului.
Imaginați-vă că nu ați auzit de acest concept, că v-ați născut și ați crescut într-o cultură bizară, unde pur și simplu nu s-a inventat un cuvânt pentru a măsura mișcarea, evoluția lucrurilor (ceea ce numim „trecerea timpului”). Ce ați gândi despre ceea ce numim „timp”? Ați avea inevitabil intuiția lui, pentru că a fi om înseamnă a observa în mod regulat schimbări, de la zi la noapte, de la un anotimp la altul, de la momentul părăsirii locuinței la cel al ajungerii la destinație și așa mai departe. În plus, în condiții identice de focalizare a atenției, suntem capabili să estimăm, comparativ, durate (și azi, și mâine, estimez cam la fel trecerea unei ore).
Fără îndoială, avem un „simț al timpului”. Din câte ne dăm seama, și animalele au acest simț, pentru că se pot adapta la evoluția schimbărilor ciclice ale naturii.
Sf. Augustin, care spunea că dacă nu este întrebat ce este timpul, știe ce este, dar dacă trebuie să răspundă la o atare întrebare, atunci nu știe ce să spună - sunt convins că avea această dificultate: cum lămurești faptul că ai senzația trecerii timpului?
Principala barieră împotriva acceptării ideii că timpul nu există are legătură cu faptul că nu-l putem elimina sub nicio formă din minte. Immanuel Kant, gânditorul meu preferat, spune că timpul este „emanat” de creier, ține, așadar, de modul în care funcționează creierul.
Dar senzația pe care o avem cu privire la timp este înșelătoare: faptul că nu ne putem imagina că timpul se oprește, nu este o dovadă a eternității timpului, ci a unui mecanism mental care are un anumit mod de funcționare. La urma urmelor, simțul timpului trebuie să ne ajute să percepem durate în viața de zi cu zi, nu să explice începutul și sfârșitul universului ori să ne explice ce este eternitatea și lipsa timpului. Simțul timpului este un produs al evoluției vieții, care are o utilitate sub aspectul supraviețuirii pentru ființele care dispun de acesta.
În plus, faptul că noi estimăm timpul, nu înseamnă că timpul există în natură, ci doar că dispunem de un mecanism de estimare a evoluției lucrurilor. Cum spuneam și cu altă ocazie, timpul este o măsură a mișcării.
Pe de altă parte, în apărarea Sf. Augustin 😀, este greu să clarifici problema timpului, cred, dacă nu ai noțiuni de fizică și de biologie.
În acest articol o să menționez câteva argumente din domeniul biologiei.
Între cele două emisfere cerebrale sunt mari diferențe funcționale. Emisfera stângă se ocupă de detalii, de aspecte locale, de detectarea a ceea ce este familiar, are tendința de a vedea lucrurile ca elemente compozite, fragmentate, vede lucrurile fără context (nu înțelege metafora, mitul, umorul) șamd. În schimb, emisfera dreaptă se ocupă de imaginea de ansamblu, de detectarea a ceea ce este nou, are tendința de a vedea lucrurile ca elemente integrate, complete, vede lucrurile în context etc. Aceste diferențe sunt în detaliu reflectate într-o carte excelentă, „Stăpânul și emisarul său”, de Iain McGilchrist.
O altă diferență este următoarea: emisfera dreaptă este sursa simțului timpului. Cu alte cuvinte, emisfera dreaptă este cea care ne dă abilitatea de a observa durata, de a estima intervalele scurse dintre două evenimente etc. Despre această diferență vorbește același autor într-o altă carte, The matter with things (netradusă în limba română).
Ceea ce s-a identificat clinic este că afectarea emisferei drepte, afectează capacitatea de a estima durata. A fost observat acest lucru în cazul pacienților cu neglijare hemispațială, care, pe scurt, sunt persoane care și-au pierdut capacitatea de a percepe și procesa stimulii veniți dintr-o jumătate a spațiului (nu percep, de pildă, ce se întâmplă în stânga lor, dacă au afectată emisfera dreaptă).
Integritatea emisferei drepte este esențială pentru a percepe durate mai mari de câteva secunde.
Într-un caz bine documentat de pacient (femeie) cu sindrom Tourrette (caracterizat de multiple ticuri verbale și motorii), dar care a fost evaluată cu pierdere a volumului emisferei drepte, s-a observat și incapacitatea de a estima trecerea timpului. De exemplu, la trecerea unei ore, estimarea acesteia era de 24 de minute, iar la trecerea unui minut, aceasta estima că au trecut zece secunde. În plus, aceasta era incapabilă să distingă între săptămâni, luni și ani.
Un alt exemplu de afectare a simțului timpului este așa-numitul fenomen Zeitraffer, caracterizat de faptul că pacientul percepe că evenimentele au loc cu o viteză mult mai mare.
Faptul că cercetătorii, prin studierea creierului, au ajuns la astfel de concluzii este util pentru înțelegerea conceptului de timp. Pentru că intuiția lui Kant cu privire la faptul că timpul ține de creier, nu de natură, devine mai clară și obține și susținere științifică.
→ Pentru o analiză extinsă a conceptului de timp și pentru o demonstrație mai elaborată a opiniei mele că timpul nu există în natură, puteți citi capitolul 8 (Este timpul o componentă a naturii?) din cartea mea, Călătorie la granițele gândirii, care poate fi lecturată integral aici.
