Acest articol este, în fapt, o extensie a unei idei pe care am detaliat-o în capitolul 6 din cartea „Călătorie la granițele gândirii” în care vorbesc despre de ce nu există realitate obiectivă. Cred că merită citit tot capitolul, care nu e prea lung, dar în esență este vorba despre faptul că susțin că nu există realitate obiectivă, pentru că nu există punct de vedere privilegiat în univers. Nu există și nu poate exista nicio metodă de investigație a lucrurilor din univers care să pună în evidență adevărata natură a acestora. Lumea, pentru oricine interacționează cu aceasta, este strict rezultatul măsurătorii și interpretării acestor măsurători.
Ce vreau să dezvolt în articolul de față este următoarea idee: atunci când descriem lumea, ne descriem mai degrabă pe noi decât pe lume, pentru că rezultatul interacțiunii dintre noi și lume este mai influențat de ce suntem noi, de cât ce este lumea.
Această observație, probabil scandaloasă la prima vedere, pe care voi încerca s-o argumentez mai jos, este o consecință directă a faptului că nu există o realitate obiectivă, iar ce spunem despre lume este rezultatul metodelor de interogare a naturii, inventate de om, după asemănarea lui.
De pildă, atunci când spunem despre o particulă elementară precum electronul că are viteza X, spinul 1/2, sarcină electrică -1 și masa 0,000511 GeV/c2, ce spunem în fapt? Spunem ceva despre particulă ori despre noi? Cred că mai degrabă despre noi.
În sine, cum spuneam și în primul paragraf, lucrurile ne apar în funcție de modul în care le privim. Dacă te uiți la univers într-un anumit segment de frecvențe, acesta va apărea într-un fel. Dacă schimbă echipamentul și-l privești în alt segment de frecvențe, atunci va apărea diferit.
Acest lucru se întâmplă cu orice, inclusiv cu particulele elementare. În funcție de metoda de observare pe care o aplici unui electron, vei obține informații corelate cu posibilitățile echipamentului.
Ce înseamnă pentru un electron că are viteza, spinul, sarcina electrică și masa menționate mai sus? Nimic, desigur. Ele sunt rezultatul măsurătorii noastre. Aceste caracteristici nu sunt proprii electronului, căci pentru electron acestea nu au sens, ci nouă, care aplicăm o metodă inventată de noi de clasificare a unor observații pe care le facem asupra lumii.
Dar are un electron doar proprietățile pe care i le atribuim noi? Greu de spus, dat fiind că nu știm ce este un electron. Dar, cel puțin teoretic, este de imaginat că o particulă precum electronul ar putea fi măsurată și în alt fel decât cele în care putem noi să o facem. Ceea ce ar duce la apariția unor noi proprietăți.
La o privire superficială pare că, totuși, metodele noastre ne permit să surprindem exhaustiv lumea atomică, iar ceea ce am spus mai sus este fără utilitate. Dar la o privire mai atentă observăm că, de pildă: 1. nu înțelegem mecanismul gravitației; 2. nu înțelegem prea bine ce înseamnă interacțiunea nucleară tare; 3. nu înțelegem prea bine interacțiunea nucleară slabă; 4. nu înțelegem prea bine mecanismul atomic; 5. nu înțelegem prea bine ce este o particulă elementară șamd. Nu înțelegem prea bine nimic...
Teoria modelului standard al particulelor elementare este extraordinară, dar nu ne oferă toate răspunsurile pe care am vrea să le avem. Și nu ar fi posibil, în fapt.
Desigur, măsurarea naturii a adus beneficii enorme speciei umane. Știința, care a permis sondarea în detaliu a lumii, ne-a creat harta necunoașterii și ne-a arătat, dincolo ce văd ochii și înțelege creierul, o multitudine de lumi ascunse, fie că este vorba despre microuniversul celular ori atomic, fie că e vorba despre sisteme solare, galaxii sau universul în întregul său.
Așadar, nu vorbesc aici despre inutilitatea întreprinderii științifice, ci despre semnificația măsurătorilor noastre. Despre faptul că deși suntem înclinați să credem că aceste măsurători descriu natura, ele, în fapt, nu fac decât să vorbească despre metodele umane de interacțiune cu natura.
Dar nu există nicio legătură între rezultatul observației și lucrul observat? Fără îndoială că există o legătură, iar legătura este următoarea: lucrul observat se arată în funcție de cum a fost observat.
De ce este importantă această clarificare? Să luăm, de exemplu, unul dintre marile mistere pe care le-a relevat mecanica cuantică, probabil chiar cel mai mare mister: experimentul cu dublă fantă, care arată, la prima vedere, că un foton este, în același timp, și undă și particulă. Rezultatul experimentului este excentric și neinteligibil. Iar lipsa unui răspuns coerent se transpune într-o criză a interpretării mecanicii cuanticii.
Dar acest mister subzistă doar dacă tratăm intervențiile noastre asupra lumii ca fiind unele care descriu ce se întâmplă realmente. Ori nu este cazul.
Rezultatul experimentului cu dublă fantă este în acord cu metoda aplicată de măsurare. Dar nu avem acces și nu vom acces niciodată la realitatea ultimă a materiei, pentru a clarifica ce se întâmplă „în realitate”. Iar această neputință nu este rezultatul lipsei unei teorii mai bune ori al lipsei un tehnologii mai performante, ci al unor limite fundamentale ale omului. Din nou, despre aceste limite puteți citi pe larg în carte, al cărei scop este tocmai acela de a detalia limitele minții și efectele asupra posibilității de a cunoaște lumea.
O portocală în mijlocul unei camere
Primești o lanternă și intri într-o cameră întunecată, în mijlocul căreia, pe o masă, găsești o portocală. Luminezi acea portocală cu lanterna și vezi că este de portocaliu închis, iar forma sa este aproape perfect sferică. Ce spune această descriere despre portocală și ce spune despre noi?
Toată descrierea portocalei nu are nicio legătură cu portocala.
Observația noastră include culoarea portocalei, care, în fapt, este doar o translație a creierului pentru anumite frecvențe ale luminii. Portocala nu are, în sine, culoare, ci reflectă anumite frecvențe ale luminii lanternei și absoarbe anumite frecvențe, rezultatul fiind acela că frecvențele reflectate și care ajung la ochi sunt traduse de creier în ceea ce numim culoarea portocalie.
Forma sferică, din nou, este o construcție pur omenească. Figurile geometrice nu intră în categorii intrinseci ale lucrurilor. Sfera este parte dintr-o clasificare omenească a lucrurilor.
Dar lanterna noastră prezintă doar o perspectivă asupra portocalei, nici cea mai bună, nici cea mai rea. Pur și simplu o perspectivă.
Lanterna nu dezvăluie structura celulară a portocalei, care, odată dezvăluită cu ajutorul unui microscop, arată o cu totul altă față a fructului.
Lanterna nu dezvăluie structura atomică a portocalei, care ne dezvăluie cu totul altă fațetă a acesteia.
Lanterna nu dezvăluie structura internă a fiecărui atom care alcătuiește portocala și a componentelor acestuia. Iar povestea poate continua.
Portocala, ca orice lucru din univers, ni se dezvăluie în funcție de cum o privim. Nu există un mod privilegiat de a o privi, care să ne arate ce este portocala cu adevărat, ce este ea „în realitate”.
Orice metodă de observație am aplica, aflăm ceva despre noi mai întâi, și abia apoi despre portocală. Iar despre portocală aflăm doar că ne poate „spune” ceva despre ea (sau nu) dacă aplicăm o anumită metodă de măsurare.
Dacă am aplica o lungime de undă a luminii care este mai mare decât diametrul portocalei, aceasta nu s-ar „vedea”, pentru că nu interacționează lumina cu fructul, deci nu există lumină reflectată care să ajungă la ochi.
Cu alte cuvinte, orice spunem despre portocală, dar și despre orice altceva, este descrierea rezultatului obținut în urma interacțiunii dintre instrumentul de observare și lucrul observat.
În acest fel devine mai clar, cred, de ce este imposibil să avem o teorie ultimă a naturii și să descifrăm toate misterele universului: noi nu vorbim niciodată despre lume, deși siluim limbajul să facă asta pentru noi.
