După cum a spus cercetătorul Richard Davidson în anul 1999, există două circuite principale implicate în răspunsul emoţional. Unul este circuitul anxietăţii şi al evitării, centrat pe regiunea amigdaliană a emisferei drepte. Celălalt este circuitul optimist, al planificării, centrat pe cortexul prefrontal al emisferei stângi.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.14: Frontierele psihologiei) - (Partea I: Psihologie şi medicină)

 

Ce modificări în funcţionarea creierului ar putea rezulta în urma terapiei?

Literal vorbind, terapia scurtă a lui Bloom sau strategia tactică a lui Lazarus - de rescriere a scenariilor emoţiilor negative (pagina anterioară) - ar putea fi considerate încercări de redirecţionare a interpretărilor pe care le face persoana anxioasă: de la interpretarea îngrijorată, anxioasă spre interpretarea optimistă, de planificare a viitorului. O astfel de reorientare ar putea fi vizibilă chiar şi pe imaginea scanată a creierului. Ea ar putea arăta ca o redirecţionare a locului activităţii - de la regiunea amigdaliană dreaptă la regiunea frontală stângă sau, conform  cercetărilor din anii 2000 (prezentate mai jos), s-ar putea evidenţia sincronizarea activităţilor celor două zone, pe măsură ce zona frontală stângă recapătă controlul asupra amigdalei.

Ce reprezintă zona 25 din creier?

La o distanţă de câţiva ani de speculaţiile optimiste ale lui Davidson, cercetarea neuroimagistică a confirmat ideea de bază a acestuia: pacienţii cu tulburări depresive prezintă anomalii în girusul cingular anterior al lobului frontal stâng, o zonă a creierului pe care experţii o numesc zona 25. Aceasta se întâmplă să se suprapună zonei prezentate în capitolul 2, aceea pe care Posner o aprecia ca fiind crucială pentru planificarea cuprinzătoare a viitorului şi pentru deţinerea controlului.

Zona 25 este dependentă de serotonină - acelaşi neurotransmiţător amplificat de medicamentele anti-depresive numite inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei - (SRIS), cum ar fi Prozac, Luvox, Paxil şi rudele lor. Implicaţia evidentă este că, dacă stimulezi activitatea zonei 25 a unui depresiv, acesta poate recâştiga, într-o oarecare măsură, controlul asupra propriei persoane şi capacitatea de a face planuri raţionale. Acest fapt poate fi considerat principalul mecanism de acţiune al medicamentelor anti-depresive.

Pentru o imagine mai complexă, trebuie să spunem că persoanele care moştenesc o alelă (un loc genetic), care reduce volumul zonei 25, prezintă un risc crescut de depresie majoră, iar creierul lor manifestă o cuplare redusă a acestei zone cu amigdala. Prin urmare, ei dispun de o capacitate mai mică de control al anxietăţii şi al centrului creierului care dirijează comportamentul de evitare, amigdala. Situaţia se complică, deci! Următorul pas logic, făcut în cercetare în anul 2005, a constat în stimularea electrică a zonei 25. Acest lucru a uşurat simptomele depresiei la persoanele cu o tulburare depresivă majoră. Aparent, creşterea activităţii în zona 25 re-instituie un anumit control asupra centrului îngrijorării din amigdală.

Cum sprijină cercetarea neuroimagistică terapia de restructurare cognitivă?

Acest val de cercetări convergente aferente, (prezentat de Insel, 2007) arată că "caracterul critic al emoţiei în neuroştiinţă" anticipat de către Davidson se adevereşte. Rezultatele cercetării neuroimagistice complexe sunt complementare cu rezultatele experienţei terapeutice. Îmbunătățirea gândirii raţionale şi a capacităţii de planificare (fie prin intermediul anti-depresivelor, al stimulării creierului sau prin terapia de restructurare cognitivă) sunt elemente critice în controlul îngrijorării şi al anxietăţii, care altfel ar putea domina comportamentul şi emoţiile.

Traducere de Maricica Botescu, cu acordul autorului