Când a debutat medicina comportamentală ca o disciplină distinctă? Comparativ cu medicina psihosomatică, medicina comportamentală este un nou venit în ştiinţă. Naşterea sa a fost semnalată la o conferinţă care a avut loc în anul 1977 la Yale, în cursul căreia participanţii au definit domeniul. S-a proiectat o nouă revistă şi, la scurt timp, au a apărut articole şi cărţi despre medicina comportamentală.

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.14: Frontierele psihologiei) - (Partea I: Psihologie şi medicină)

 

Centrele de cercetare ale medicinei comportamentale s-au afiliat la centrele medicale majore, a fost fondată o academie de cercetare a medicinei comportamentale şi înfiinţată o secţie de medicină comportamentală la Institutul pentru Inimă, Plămâni şi Sânge.

Medicina comportamentală combină abordarea behavioristă a măsurării evenimentelor şi activităţilor cu preocupările unui medic. Un specialist în medicina comportamentală va fi mai puţin tentat de studierea efectelor personalităţii sau dispoziţiei asupra sănătăţii, dar ar putea studia cât de des se conformează oamenii la instrucţiunile medicului sau dacă un program de instruire poate ajuta la creşterea acurateţei cu care oamenii îşi monitorizează nivelurile glucozei din sânge.


Ce este accentuat într-o abordare comportamentală a obezităţii?


Un bun exemplu de abordare comportamentală a unei probleme medicale este conţinut în cartea Slim Chance in a Fat World (Stuart şi Davis, 1972). Subintitulată, "Controlul comportamental al obezităţii", această carte şi-a depăşit timpul cu zeci de ani, pentru că a fost bine primită înainte de prezenta epidemie a obezităţii şi conţine sfaturi care sunt de stringentă actualitate. Accentul se pune în întregime pe măsurarea şi schimbarea comportamentului alimentar, cu o atenţie deosebită asupra ocaziilor care declanşează mâncatul în mediul înconjurător. Autorii furnizează, de asemenea, informaţii de fond necesare pentru suportul social şi emoţional al celui aflat la dietă, beneficiile exerciţiului, necesitatea de a te ţine de program, precum şi argumentele pro şi contra pentru diferite tipuri de produse alimentare. Subsolurile pun, de asemenea, un puternic accent pe numărarea caloriilor. Diagramele pentru realizarea acestui lucru sunt incluse în carte. Sunt oferite sfaturi simple, practice, pentru a uşura viaţa unei persoane care se află la dietă. De exemplu:

- Ţine întotdeauna la îndemână o varietate de alimente sigure pentru a le a folosi ca gustări. [Alimentele "sigure" nu au aproape nicio calorie.]
- Odată ce ai stabilit câte calorii ar trebui să consumi pe zi, urmăreşte cât de multe ai mâncat şi câte mai poţi mânca în dieta ta, în orice moment, în fiecare zi.

Desigur, există întărire:  acordă-ţi recompense pentru respectarea fiecărei etape din acest program.

 

 

Dacă acest program funcţionează, de ce nu auzim mai multe despre el?

Programul este foarte simplu, direct, ţintit şi funcţional. El a fost testat pe o varietate de populaţii şi, deoarece se concentrează pe măsurarea caloriilor, nu ne îndoim prea mult de funcţionalitatea lui. Cu toate acestea, nu sunt alocate fonduri pentru promovarea unui program care poate fi explicat pe deplin într-o carte minusculă, de doar 90 de pagini, în format de 4x5 inch, de aceea nu auzim prea multe despre abordarea comportamentală a obezităţii, comparativ cu abordările mai elaborate şi indirecte.


Tratamentul comportamental al durerii


Un exemplu de medicină comportamentală clinică este tratamentul durerii cronice prin "dezvăţarea" ei. Pentru unii oameni rănile sunt însoţite de durere şi invaliditate, dar vindecarea din punct de vedere fizic nu conduce la anularea durerii. În anii '40 şi '50, medicii au încercat tot felul de intervenţii chirurgicale pentru a elimina durerea, inclusiv lobotomiile, fără niciun rezultat. Tratamentele mai puţin drastice, cum ar fi ruperea selectivă a nervilor între partea afectată a corpului şi creier, rareori au funcţionat. Durerea revenea mereu. "Pacienţii cu durere cronică" deveneau dependenţi de analgezice. Treptat, chiar şi acestea îşi pierdeau eficacitatea. De multe ori, astfel de oameni deveneau total incapabili să funcţioneze, răvăşiţi de durere cotidian, viaţa lor fiind total perturbată.


De ce este durerea cronică o problemă medicală provocatoare?


În anii '70, psihologii comportamentalişti au încercat o nouă abordare. Populaţia ţintită erau pacienţii la care semnele fizice nu se potriveau plângerilor lor (nu exista nicio leziune tisulară detectabilă sau vreo boală) şi la care toate tratamentele pentru durere acută (medicamente, intervenţii chirurgicale) eşuaseră. Cercetătorii au presupus posibilitatea ca durerea acestor pacienţi să fi fost învăţată într-un fel. Poate că durerea începea cu o rană fizică, dar apoi căpăta o viaţă proprie. Oricare ar fi fost explicaţia, durerea era severă şi nimic nu ajuta la eliminarea ei, astfel încât a fost conceput un plan de tratament radical nou.


Care au fost ipotezele din spatele abordării comportamentale a durerii cronice?


Pacienţii cu durere cronică au fost aduşi într-o clinică, unde li s-a făcut o evaluare medicală amănunţită, pentru a confirma că medicii lor nu ignoraseră unele afecţiuni biologice. Celor găsiţi sănătoşi fizic li s-a spus că da, durerea lor era reală (nu era imaginară), doar că nu mai era bazată pe o problemă medicală reală, ci pe învăţare. Deci, ei trebuiau să înveţe să nu mai simtă durerea.


Care au fost tehnicile de bază?


Pacienţii au fost supuşi unui regim strict în clinică. În primul rând, nu aveau voie să se plângă. Gemetele, comentariile asupra durerii, plângerile faţă de asistentele medicale, nici unul dintre aceste comportamente nu era încurajat în clinică. În al doilea rând, pacienţilor li s-a sugerat să exerseze un pic mai mult în fiecare zi, chiar dacă acest lucru era dureros. Li se cerea să ignore durerea şi să recâştige utilizarea muşchilor lor. În al treilea rând, pacienţilor le-au fost sistate medicamentele contra durerii. Analgezicele erau amestecate cu sirop de cireşe, de exemplu şi, treptat, cantitatea de medicamente era redusă, zi de zi, până când rămânea numai siropul de cireşe.


Au fost ajutaţi pacienţii? Care era dezavantajul în această abordare?


Nu în ultimul rând, pacienţii au fost consolidaţi călduros pentru toate reuşitele lor, cum ar fi efectuarea de exerciţii fizice fără să se plângă. Pe măsură ce comportamentele lor asociate durerii dispăreau, li se acordau mai multe vizite din partea familiei, mai multe privilegii, în cele din urmă,  permiţându-li-se să părăsească programul. Această procedură a eliminat sau redus drastic durerea la un procent mare dintre pacienţii suferinzi de durere cronică, după completarea programului. Principalul dezavantaj a fost o rată ridicată de abandon a programului (Fordyce, 1976).


Ce idee le-a venit lui Taub şi colegilor săi din cercetarea pe creier?


Un alt exemplu de medicină comportamentală provine de la Taub, Liepert, Miltner şi Weiller (1998). Aceşti cercetători erau la curent cu studiul care arată că zonele motorii ale creierului ar putea fi extinse sau contractate odată cu utilizarea sau neutilizarea membrelor aferente (p.64). Ei s-au întrebat dacă paralizia unui membru, consecutivă unui accident vascular cerebral, n-ar putea fi cauzată de neutilizarea învăţată. Poate că nu leziunile creierului în sine sunt cele care provoacă pierderea capacităţii de mişcare la nivelul membrelor. Mai degrabă, pacientul opreşte mişcarea membrelor (deoarece este dificil sau dureros să se deplaseze în urma accidentului vascular) şi, în cele din urmă, creierul re-alocă acele porţiuni ale cortexului motor pentru alte sarcini. Dacă este aşa, este posibil ca procesul să poată fi inversat. În cazul în care pacientul ar fi determinat să-şi folosească din nou membrele, zonele creierului care controlau anterior aceşti muşchi ar putea prelua iarăşi controlul.


Cum a decurs terapia şi ce rezultate a avut?


Pentru a încuraja renaşterea capacităţii creierului de a muta braţul "rău", Taub şi colegii săi au folosit un sistem de imobilizare a braţului bun al pacientului pentru 90% din orele de veghe ale acestuia. Fiecare pacient a fost supus terapiei timp de zece zile, câte şase ore pe zi, pentru stimularea utilizării braţului rău. Rezultatul a constat în îmbunătățirea situaţiei tuturor celor 73 de pacienţi trataţi, indiferent de cât de mult timp trecuse de la accidentul vascular cerebral. La 30% dintre ei s-a constatat redobândirea utilizării depline a braţului anterior afectat.

Traducere de Maricica Botescu, cu acordul autorului