Desensibilizarea a avut atât de mult succes încât a devenit foarte importantă pentru terapeuţii comportamentalişti. Ea întemeia credibilitatea abordării lor pe rezultate şi pe promisiunea de a face saltul de la studiul condiţionării din laborator la psihologia clinică, fundamentând astfel tratamentul pe proceduri derivate din probe experimentale.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.13: Terapii) - (Partea a III-a: Terapii comportamentale) - Terapiile prin expunere


Cu toate acestea, cercetătorii nu erau siguri de necesitatea tuturor elementelor din procedura lui Wolpe. Era antrenamentul de relaxare cu adevărat necesar? Se părea că nu, întrucât clienţii se descurcau la fel de bine şi când nu învăţau să se relaxeze. Era ierarhia fricii utilizată de către Wolpe necesară? Comparaţiile controlate au arătat că nu era. Oamenii păreau să-şi piardă frica la fel de repede când se plasau pur şi simplu în situaţia de care se temeau, lăsându-şi frica să se epuizeze.

Ce este terapia prin expunere?

O versiune extremă, rapidă de desensibilizare a fost testată în anii '70. Iniţial, aceasta a fost numită terapia prin inundaţie sau imersiune. Acum este pur şi simplu numită terapie prin expunere. Comparativ, această metodă funcţiona la fel de bine sau chiar mai bine decât abordarea lui Wolpe şi era nevoie de mult mai puţin timp. Clienţii nu mai trebuiau să se antreneze în relaxarea progresivă sau să lucreze printr-o ierarhie. În terapia prin expunere, un client este expus la o versiune maximă a stimulului anxiogen în condiţii de siguranţă. Reacţia anxioasă se epuizează, iar ulterior apare stingerea.

Eysenck, ca mulţi alţi cercetători, au constatat că timpul de expunere este extrem de important în acest tip de terapie. Pacienţii cu o frică mare de păianjeni, expuşi la păianjeni timp de două minute într-un cadru de laborator, nu şi-au depăşit frica de paianjeni. De fapt, teama lor a devenit şi mai mare, tocmai pentru că timpul de expunere nu fusese suficient de mare. Totuşi, când expunerea a fost mai lungă, stingerea a avut loc. (Cunningham, 1984)

Terapia prin expunere a fost singura terapie care a funcţionat în cazul spălării obsesive a mâinilor, în experienţa lui Eysenck. Unii oameni îşi spală mâinile de sute de ori pe zi, până când devin roşii şi dureroase. O anxietate adânc înrădăcinată cu privire la contaminare pare să fie implicată. Eysenck a încercat o procedură de stingere. El a cerut unor persoane cu tendinţe compulsive la spălare să-şi cufunde mâinile într-un butoi de pulbere, apoi să stea cu ele contaminate timp de câteva ore, fără permisiunea de a le spăla.

Cum a pretins Eysenck că a vindecat 90% dintre persoanele cu dorinţă compulsivă de spălare a mâinilor?

"Uşurarea anxietăţii şi a fricii are loc fără întârziere", a spus Eysenck. "Pacientul este obligat să rămână acolo pentru o oră sau două. În cele din urmă emoţia dispare... Chiar folosind această cale o singură dată apare o astfel de schimbare în atitudinea şi emoţiile subiectului." Terapia a lucrat în cazul a 90 la sută dintre pacienţi, a adăugat el. (Cunningham, 1984)

Ce este desensibilizarea in vivo?

Expunerea unei persoane cu fobia păianjenilor la păianjeni sau a unui individ cu comportament compulsiv de spălare a mâinilor la mâni murdare sunt exemple ale desensibilizării în vivo. In vivo este o expresie latină care înseamnă în viaţă. Clientul este expus la un lucru real – la stimulul real fobogen, mai degrabă decât la solicitarea de a-şi imagina scene înfricoşătoare. Profesioniştii consideră că acest tip de terapie trebuie să fie abordat cu atenţie, clienţii putând dezvolta reacţii de panică în timpul procedurilor de inundaţie. Totuşi, această metodă nu este descurajată; de fapt, clienţii pot fi alimentaţi cu un amestec de apă cu cofeină pentru a li se induce o reacţie de panică. Reacţia îşi va urma cursul în 20-30 de minute, apoi se va produce stingerea.

Cum este utilizată relaxarea indusă de droguri pentru a trata frica de zbor?

Desensibilizarea in vivo este mult mai rapidă decât procedura originală a lui Wolpe. Îmbunătăţiri semnificative pot fi realizate în câteva sesiuni de terapie, în locul mai multor luni. Desensibilizarea in vivo este uşor de combinat cu relaxarea facilitată de droguri. De exemplu, Meldmand şi Hatch (1969) au tratat o fobie de avion prin administrarea unui medicament pentru reducerea anxietăţii (methoxyflorină) unor clienţi care au fost apoi luaţi pe sus într-un avion. Acest lucru a dus la eliminarea eficientă a fricii lor de zbor. Desensibilizarea in vivo a fobiei de avion, ajutată la nevoie cu tranchilizante care reduc anxietatea, este tratamentul la care se recurge şi acum pentru această tulburare.

Traducere de Maricica Botescu, cu acordul autorului