Introducere in psihologieAtunci când începe o discuţie despre comportamentul anormal, studenţii întreabă uneori "cum poate cineva spune ce este anormalul, totuşi?" Există câteva criterii diferite care pot fi utilizate. În continuare, câteva cuvinte despre câteva dintre aceste criterii.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.12: Psihologia anormalului) - (Partea I: Definirea comportamentului anormal) - Definirea comportamentului anormal

 

Care sunt câteva dintre modalităţile diferite de definire a unui comportament anormal?

1. Anormalitatea statistică. Un comportament poate fi considerat anormal în cazul în care este statistic neobişnuit într-o anumită populaţie.

2. Încălcarea standardelor acceptate social. Anormal ar putea fi considerat acel comportament care se opune standardelor obişnuite, majoritare sau admise într-un cadru dat. De exemplu, cineva ar putea să fie judecat ca fiind anormal atunci când se comportă în mod diferit în raport cu recomandările familiei, bisericii, angajatorului, comunităţii, culturii sau subculturii lui.

3. Abordările teoretice. Orice teorie psihologică începe studiul anormalităţii cu o abordare a dezvoltării personalităţii. Dacă dezvoltarea normală poate fi definită, atunci anormalitatea va fi definită de eşecul de a se dezvolta în acest mod. De exemplu, în baza concepţiei că, în mod normal, adulţii ajung la un stadiu moral care le interzice uciderea altor fiinţe umane, persoana care nu atinge acest stadiu ar putea fi numită anormală.

4. Anormalitatea subiectivă. Comportamentul anormal poate fi definit prin trăirea anormalităţii proprii din partea persoanei, sub forma sentimentelor de anxietate, stranietate, depresie, pierderea contactului cu realitatea sau orice altă senzaţie recunoscută şi etichetată de către individul respectiv ca ieşită din comun.

5. Afecţiunea biologică. Comportamentul anormal poate fi definit sau echivalat cu procesele biologice anormale, cum ar fi boala sau tulburarea. Exemple de astfel de anomalii sunt tumorile cerebrale, accidente vasculare cerebrale, bolile de inimă, diabetul, epilepsia şi tulburările genetice.

Care sunt limitele abordării "anormalităţii statistice"?


Fiecare definiţie are utilizările şi limitările sale. O definiţie statistică a anormalităţii este precisă (pot fi colectate date şi arătat cât de comun sau neobişnuit este un comportament într-un grup aparte), dar aceasta nu corespunde în totalitate cu ceea ce oamenii denumesc ca fiind anormal. Multe comportamente rare, cum ar fi colecţionarea de cărţi vechi, nu sunt considerate anormale.



Care este principala limită a abordării  "violării standardelor sociale"?

Violarea standardelor sociale acceptate este o altă definiţie comună a anormalităţii care este utilizată pe scară largă. Prin această definiţie, o persoană este anormală în cazul în care încalcă aşteptările şi valorile unei comunităţi. De exemplu, vizionarea la TV poate fi considerată anormală în cultura Amish, caz în care facilităţile moderne sunt evitate. Violarea standardelor nu se corelează neapărat cu raritatea statistică. Abuzarea fizică a unui partener este considerată anormală în Statele Unite, deşi este prezentă într-o proporţie de pâna la o cincime din mariaje. Problema principală cu definirea anormalităţii prin "încălcarea standardelor" este faptul că se bazează pe standarde culturale, care se schimbă de la un loc la altul şi de la o perioadă la alta. Ceea ce este anormal într-o cultură poate fi considerat acceptabil într-o cultură diferită. Ceea ce este considerat ca fiind anormal la un moment dat poate fi considerat ca fiind normal decenii mai târziu.

Ce este în neregulă cu folosirea disconfortului subiectiv drept criteriu al anomaliei?

Judecarea anomaliei prin disconfortul subiectiv ridică un set diferit de probleme. Indivizii psihotici, pacienţii cu cele mai grave tulburări mintale, de multe ori se simt perfect normal şi suferă puţin din cauza stresului, în ciuda faptului că funcţionarea gândirii lor, semnificativ "nebunească" şi nerealistă, i-ar putea conduce la comportamente dăunătoare pentru ei sau pentru ceilalţi.

Abordările biologice definesc un comportament anormal în baza detectării unei boli sau tulburări a sistemului nervos. Multe dintre sindroamele clasice din psihiatrie, pe care le vom discuta în acest capitol, sunt acum recunoscute ca boli ale creierului care implică niveluri anormale de neurotransmiţători, substanţe chimice pe care le folosesc neuronii pentru a comunica. Pe de altă parte, oamenii au tendinţa de a se referi la orice comportament care nu le place ca la o boală sau o tulburare. Ideea că alcoolismul este o boală, de exemplu, este destul de controversată, deşi este o idee larg acceptată.

De ce abordarea "bolii" în definirea unui comportament anormal câştigă teren?

Abordările biologice pentru definirea unui comportament anormal de diverse tipuri par să fi câştigat teren deoarece există atât de multe tehnologii avansate pentru definirea problemelor biologice. Scanarea creierului, analiza neurotransmiţătorilor şi analiza genetică, toate furnizează căi obiective de identificare a tulburărilor biologice. Marea majoritate a comportamentelor anormale discutate în acest capitol (cu câteva excepţii, cum ar fi tulburările de personalitate, tulburările somatoforme şi tulburările simulate) sunt acum considerate a avea o bază biologică. Multe răspund la medicamente, utilizate exclusiv sau împreună cu psihoterapia.

Care este riscul supraaccentuării factorilor biologici?

Chiar şi atunci când există factori biologici care predispun la o afecţiune, mediul, de obicei, poate avea rolul său. Abordările biologice de definire a anomaliei pot încuraja oamenii să treacă cu vederea factorii de mediu, care sunt mai uşor de schimbat decât genetica sau tulburările cerebrale. Un studiu asupra copiilor adoptaţi a arătat că există doi factori de risc distincţi care predispun la alcoolism: (1) alcoolismul familial (unul sau ambii părinţi genetici au fost alcoolici) şi (2) băutura în mediul familial (părinţii adoptivi au probleme cu băutura) (Cadoret, O' Gorman, Troughton şi Haywood, 1985). Şi ereditatea, şi mediul ar putea creşte riscul de alcoolism, dar, evident, numai mediul înconjurător poate fi manipulat sau modificat după naşterea unui individ, în cazul în care se doreşte împiedicarea dezvoltării alcoolismului.