Teoria atribuiriiTeoria atribuirii este o teorie mai veche, care a fost revitalizată în cursul anilor ‘70 și ‘80. Aceasta a fost propusă pentru prima dată într-o carte numită Psihologia relațiilor interpersonale, scrisă de Fritz Heider, în 1958. Ce spune această teorie? Citiţi în continuare...

 

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.15: Psihologia socială) - (Partea a III-a: Cogniţia socială) - Teoria atribuirii


Heider a spus că noi toți ne comportăm ca nişte savanţi amatori în diverse situaţii sociale. Noi încercăm să-i înțelegem pe ceilalţi, inventând teorii pentru a le explica comportamentul. Cel mai adesea, noi susţinem că o persoană acționează în baza predispozițiilor sale interne sau a forțelor externe... dar nu a ambelor.

În ce mod acționează oamenii asemenea  savanţilor amatori, în conformitate cu Heider? Care sunt atribuirile la "persoană"  versus  cele la "situație"?

O atribuire este o desemnare a responsabilităţii. Este în esență o analiză cauză-efect  a comportamentului. După cum a subliniat Heider , de obicei, vom explica comportamentul într-unul din cele două două moduri. Noi atribuim comportamentul persoanei sau  situației.

De exemplu, să presupunem că un prieten a fost eliminat din școală. Heider ar spune că sunteți susceptibili să construiţi o teorie cu privire la ceea ce a cauzat acest eveniment. În construirea acestei teorii, sunteţi susceptibili să faceţi o alegere: aţi putea învinui persoana sau aţi putea da vina pe situație pentru eveniment. Dacă daţi vina pe persoană, veţi simţi, probabil, că este vina prietenului vostru pentru eliminarea sa din școală. Dacă daţi vina pe situație, aţi putea simți că circumstanțele au fost copleșitoare, iar evenimentele nu sunt din vina prietenului vostru. Acest lucru ilustrează diferența dintre a atribui un comportament unei persoane sau unei situații.

Evident, atribuirea unui factor sau a altuia pentru un eveniment complex precum eliminarea din școală este una supra-simplificatoare. Cu siguranță explicația adevărată va implica de multe ori o interacțiune a persoanei și a situației. În timp ce noi am putea recunoaşte acest punct de vedere intelectual, perspectiva cheie a lui Heider a fost aceea că oamenii au tendința de a acționa ca şi cum ar fi sau unul sau altul, nu o interacțiune între cei doi, fapt ce ar  modifica  comportamentul oamenilor.

Cum poate un proces de contestare a notei să ilustreze importanța persuadării oamenilor în schimbarea modului lor de atribuire?

De exemplu, la instituţia noastră, un student care dispare în mijlocul unui trimestru școlar obţine un calificativ nesatisfăcător. Presupunerea implicită este că un astfel de comportament este din vina studentului. Cu toate acestea, există un proces de contestare prin care studentul poate obţine transformarea notelor F în note W, mai puţin dăunătoare (care permit retragerea sau care pot fi utilizate în cazul în care studentul urmează procedurile aprobate pentru a repeta o clasă).

Pentru a obține schimbarea lui F în W, studentul trebuie să convingă biroul de registratură că au existat împrejurări independente de voința care au fost responsabile de neparticiparea sa la ore. Un divorț în familie, un accident auto grav, chiar și o despărţire emoțională de un fost iubit sau iubită pot funcţiona toate ca scuze. Totuşi, studentul trebuie să convingă biroul de registratură că situația a fost destul de gravă şi că doar forţele externe au fost responsabile pentru problemele sale.

În acest proces de contestaţie, apoi, provocarea pentru student constă în a convinge funcţionarii de la biroul de registratură să-şi schimbe tipul de atribuire de la cel personal (blamarea studentului) la cel situațional (blamarea situației). Un psiholog social ar putea face, probabil, un studiu interesant asupra factorilor care influențează acest proces.