PsihologieÎnvăţarea serială şi reamintirea liberă sunt exemple de teste ale reamintirii. O diferită varietate de test de memorie este testul de recunoaştere.  În cadrul acestuia, subiectul vizualizează stimuli precum cuvinte sau imagini. Mai multe detalii, în continuare.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.6: Memoria) - (Partea I: De la Ebbinghaus la codificare) - Testele de recunoaştere


După trecerea unui interval de reţinere,  subiectului îi sunt arătate elementele, el trebuind să menţioneze care element este „vechi” (dintr-o listă anterioară) sau „nou” (nearătat mai devreme).

Se observă cum acest lucru nu corespunde exact cu ceea ce numim în mod uzual recunoaştere. De obicei spunem că recunoaştem un item dacă l-am mai văzut vreodată în viaţa noastră. Însă în cercetările referitoare la memoria de recunoaştere, un subiect este solicitat de regulă să recunoască un item văzut anterior în cadrul experimentului. Poate fi un cuvânt familiar pe care subiectul îl cunoaşte din copilărie.

„Subiectul” dintr-un experiment de recunoaştere poate fi, de asemenea, un animal. Mai întâi el trebuie să fie învăţat să diferenţieze stimulii văzuţi anterior de cei noi. Acest lucru este obţinut prin sprijinirea animalului să aleagă elementele întâlnite mai devreme, o formă de susţinere diferenţială. După ce animalul îşi dă seama de tipar, poate fi testat pentru abilitatea de recunoaştere a unor noi stimuli.

Pentru a experimenta un test simplu de recunoaştere în postura subiectului vezi dacă poţi detecta elementele „vechi” din următoarea listă. Trei dintre silabe au apărut într-un exemplu în paginile anterioare.

BOF    WUJ    ZEQ    VAF    MIB    DUR    RIQ    SOZ    ZYQ

Ai reuşit să recunoşti elementele pe care le-ai mai văzut? De regulă, memoria de recunoaştere este mai sensibilă decât reamintirea. Sunt şanse ca tu să recunoşti cele trei silabe „vechi”, chiar dacă nu ţi le-ai putea aminti într-un test de reamintire liberă. (Poate că ţi le-ai aminti în cadrul acestui test dacă ai studiat exemplul „mibery”. Reflecţia în limbaj natural este foarte utilă!).

Un alt exemplu referitor la felul în care recunoaşterea reuşeşte atunci când reamintirea poate eşua este cel al oamenilor care pot recunoaşte numele învăţătorilor, deşi nu şi le pot aminti în alte cazuri. Reînvăţarea este măsura cea mai sensibilă a memoriei; poate demonstra efectele ei atunci când recunoaşterea nu dă roade. Apoi, din acest punct de vedere, urmează recunoaşterea; arată efectele memoriei atunci când reamintirea eşuează. Reamintirea însă este cea mai puţin sensibilă şi cea mai solicitantă măsură a memoriei.

Majoritatea psihologilor sunt de acord că reamintirea este mai dificilă decât recunoaşterea, deoarece extragerea amintirilor este mai problematică în testele de memorie. Testele de recunoaştere fac extragerea uşoară, de cele mai multe ori, prin prezentarea unui stimul. Atât timp cât codifici stimulul în acelaşi fel în cadrul testării precum ai făcut în timpul fazei de achiziţie (învăţare), recunoaşterea este practic automată.

Eşecul recunoaşterii se petrece totuşi uneori. Oamenii nu codifică întotdeauna stimulii în acelaşi fel în cadrul celor două ocazii diferite. Nereuşitele apar dacă codificarea curentă a unui stimul nu se potriveşte cu codificarea anterioară a aceluiaşi stimul. Atunci te-ai putea gândi că nu l-ai văzut anterior, deşi s-a întâmplat acest lucru. De vină este schimbarea contextului. De exemplu, poţi să nu fi în stare să „plasezi” (să recunoşti identitatea) o persoană pe care o zăreşti de regulă la magazin, dacă o întâlneşti la un eveniment sportiv. Ai avea probabil un sentiment vag de familiaritate („Cunosc persoana aceea!”), dar poate că nu ai fii capabil să extragi informaţia despre cine este.

Întâlnirea cu o persoană pe care nu o poţi „plasa” poate fi considerată un eşec al recunoaşterii, dacă criteriul tău de memorare poate numi persoana respectivă. Acelaşi eveniment mental poate fi considerat un succes al recunoaşterii dacă sarcina este să decizi dacă ai mai văzut persoana înainte. Criteriile succesului sunt oarecum arbitrare şi depind de ceea ce investighează experimentatorul.

Chiar dacă criteriul de reuşită este clar şi simplu, precum deciderea dacă ai mai văzut o imagine, memoria de recunoaştere este deseori nesigură şi în esenţă probabilistică. Poţi fi „70%” sigur că recunoşti imaginea. E ca şi cum ai spune „Astfel, mă pot înşela în trei cazuri din zece”.

Aceste raţionamente nu corespund întotdeauna cu realitatea, desigur. O persoană poate fi „100%” sigură că un stimul este familiar când de fapt este prima oară când îl vede. Senzaţiile de déjà vu sunt asemănătoare cu acest lucru. Cineva poate avea impresia că o situaţie din prezent este familiară, când dovezile obiective indică faptul că acest lucru nu poate fi posibil.

Oamenii subestimează câteodată acurateţea abilităţii lor de recunoaştere. O persoană care susţine că pur şi simplu ghiceşte poate de fapt acţiona la un nivel superior evenimentelor aleatorii. De fapt, acest aspect constituie o descoperire tipică. Poate că un rol important îl joacă învăţarea implicită, inconştientă. Acesta este motivul pentru care studenţii care dau teste cu variante multiple de răspuns ar trebui să ghicească soluţiile în loc să lase răspunsurile necompletate, în cazul în care nu sunt penalizaţi pentru greşeli.

Natura probabilistică a recunoaşterii se încadrează la aceleaşi categorii precum alte multe procese în care o persoană prinde un semnal de pe un fundal zgomotos. Teoria detectării semnalelor, o descriere matematică a modului de realizare a deciziilor în medii înconjurătoare necunoscute, descrisă în capitolul 4, se aplică foarte bine testelor de recunoaştere. Poate fi utilizată pentru a măsura adevărata sensibilitate a abilităţilor de recunoaştere ale unui organism.