MemoriaPrimii 80 de ani de cercetare a memoriei reprezintă povestea schimbării perpetue a ideilor privind natura memoriei. Pionierii, ca Ebbinghaus, au presupus că memoria e un proces de primire şi stocare a experienţelor, pentru a fi accesate ulterior.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.6: Memoria) - (Partea I: De la Ebbinghaus la codificare) - Ebbinghaus: studiile asupra memoriei

Treptat situaţia s-a complicat. Până în anii 1960, cercetătorii au documentat procese complexe de codificare care transformau informaţiile pe măsură ce ajungeau în memorie. În această secţiune a capitolului vom începe cu cercetarea în fază incipientă a memoriei şi vom examina felul în care presupunerile s-au modificat de-a lungul timpului.

Studiul ştiinţific asupra memoriei a debutat cu munca lui Hermann Ebbinghaus, publicată în 1885 în cartea „Memoria: O contribuţie la psihologia experimentală”. Ebbinghaus a fost un cercetător atent, meticulos care a urmat proceduri logice simple. S-a prezentat cu elemente de memorat, a aşteptat un anumit timp şi apoi s-a testat pentru a vedea cât de multe îşi putea aminti. Această procedură de bază este încă utilizată în cele mai multe cercetări ale memoriei.


Hermann Ebbinghaus
Hermann Ebbinghaus


Ebbinghaus s-a testat utilizând silabe cu nonsensuri: combinaţii de litere precum RIY şi TPR, care se presupune că nu aveau niciun înţeles. A respins ideea folosirii prozei (a scrierilor obişnuite) sau a poeziei, deoarece oamenii ar face prea multe asocieri cu materialul şi acest aspect le-ar influenţa memoria.

Aşa cum s-a exprimat Ebbinghaus:

„Aceste materiale [poezia şi proza] aduc în joc o mulţime de influenţe care se modifică fără regularitate şi sunt aşadar deranjante. Astfel sunt asocierile care ţintesc ici şi colo; diferite grade de interes, versuri amintite datorită frumuseţii lor şi plăcutul. Toate acestea sunt evitate prin silabele noastre.” (Ebbinghaus 1885/1913, p.23)

 

Ebbinghaus a folosit nonsensuri monosilabice pentru că acestea erau stimuli nemaivăzuţi până atunci şi a vrut ca materialul de studiu să fie învăţat pentru prima oară. S-a dovedit că silabele nu sunt tratate deloc ca „nonsensuri” de către majoritatea oamenilor care încearcă să le memoreze. Subiecţii asociază adesea silabele cu nişte cuvinte actuale sau inventate. Totuşi, această realizare a apărut la decenii după ce Ebbinghaus şi-a început cercetarea.

Silabele sunt combinaţii de litere care nu formează cuvinte. O silabă fără sens compusă din trei consoane este o triagramă CCC. Una alcătuită din consoană, vocală şi consoană se numeşte trigramă CVC. O silabă de două litere este o bigramă, iar o silabă din patru caractere se cheamă cvadragramă.

Triagrame CCC                            Triagrame CVC
CYB WSP LXK TPR SSS DRW       RIY SEH XOP QUZ PUY NIQ

Ebbinghaus a lucrat cu un singur subiect: el însuşi. Pe parcursul experimentelor sale a memorat peste 2000 de silabe fără sens. A numit fiecare prezentare a silabelor probă. Ebbinghaus s-a supus unor procese repetate până când a învăţat materialul la un nivel criteriu de memorare. În cazul său, criteriul era de două rememorări perfecte (fără greşeli) ale listei.

Un criteriu este un scop sau standard care trebuie atins pentru ca memorarea să fie considerată completă. De ce a folosit Ebbinghaus criteriul a două rememorări perfecte ale listei? A vrut să evite situaţiile în care ar putea să îşi amintească în mod corect lista „accidental”, fără să fi memorat-o complet. S-a gândit că amintirea unei liste nu ar fi foarte stabilă dacă nu ar putea reproduce lista corect de două ori. Aşa că două astfel de reproduceri par a fi un criteriu rezonabil de memorare. Este utilizat uneori şi astăzi în studiile care presupun reţinerea unei liste. Totuşi, ai putea defini orice alt criteriu care să aibe sens într-un anumit experiment.

Nu ai nevoie de un criteriu de învăţare pentru fiecare experiment. Dacă vrei să afli cât de mult reţine o persoană dintr-o anumită listă de cuvinte, tot ce trebuie să faci este să îi prezinţi lista o dată şi să testezi persoana a doua zi. Dar dacă te interesează să studiezi cât de mult durează o amintire, trebuie să fii sigur că ea este bine formată. Un criteriu de memorare sau un criteriu de învăţare defineşte punctul în care materialul poate fi considerat într-adevăr învăţat sau memorat.

După ce şi-a îndeplinit criteriul de învăţare, Ebbinghaus a aşteptat o perioadă de timp numită interval de reţinere, în care informaţia trebuia să stea în memorie. Intervalul de reţinere este definit drept durata de timp de la ultima prezentare a materialului (ultima probă) până la testare. Ebbinghaus a experimentat cu intervale de reţinere variind de la câteva minute la câteva zile.

În cele din urmă, după intervalul de reţinere, memoria trebuie să fie testată sau măsurată într-un fel. Ebbinghaus şi-a testat memoria prin reînvăţarea aceleiaşi liste. În mod normal, a necesitat mai puţine probe pentru a învăţa lista a doua oară. Ebbinghaus a măsurat puterea memoriei prin lucrurile păstrate între prima şi a doua perioadă de învăţare. Dacă dura 10 probe pentru a învăţa o listă cu criteriul de două rememorări perfecte prima oară şi cinci probe a doua oară, el considera că ceea ce se păstra era în proporţie de 50%.

Măsura reţinerilor nu mai este foarte utilizată în cercetarea memoriei de astăzi. Totuşi, reprezintă o cale puternică de a măsura memoria, numită reînvăţare. Reînvăţarea poate demonstra efectele experienţei şi după ce alte tipuri de memorie dispar. De exemplu, un student care este expus unei limbi străine în copilărie poate descoperi că el sau ea va învăţa limba mai repede în cadrul cursurilor de la liceu, în comparaţie cu alţi studenţi. Chiar dacă rămâne o foarte mică parte de memorie conştientă, memoria legată de limba străină este revelată prin „reţinerile” sau învăţarea neobişnuit de rapidă a doua oară.

Traducere: Livia Ştefan