Este foarte bine că Nature publică astfel de articole. Oamenii, indiferent dacă lucrează în știință sau în învățămînt, dacă sînt studenți sau dacă sînt doar interesați de viața științifică, trebuie să știe ce atitudine există față de frauda intelectuală în mediul academic. Nature publică frecvent astfel de articole, uneori chiar cîteva pe lună:
- Nature.com - Search
- Nature.com - Archive
Reversul medaliei este că valul de articole (din toată presa) despre Mang și Ponta creează o atmosferă de suspiciune față de români pe scena științifică internațională. Dar mai bine cu suspiciune decît cu hoți intelectuali ajunși în funcții de conducere.
În ce privește lucrările de doctorat din ultimele decenii, cred că situația e diferită în domeniile știițifice/tehnice și celelalte. În știință și tehnologie e destul de clar cînd o idee e originală și cînd nu, dar în artă, istorie, economie, sport etc. lucrurile sînt mai cețoase.
E greu de spus cînd ideile dintr-o lucrare de doctorat sînt suficiente pentru ca autorul să merite titlul de doctor. Nu există și nu pot exista criterii cantitative clare. Din experiența mea (redusă doar la domeniul fizicii) și cu pretențiile mele, aș zice că circa 70–80% din lucrările de doctorat pe care le-am văzut eu sînt de calitate suficientă. În toate cazurile, lucrările de doctorat din fizică se bazează pe articole publicate de autor în reviste de specialitate străine, cu recenzori care în general nu-l cunosc pe autor și n-au nici un interes să-l ajute. Atunci procesul acordării titlului în instituția din România este mai mult o formalitate de constatare a existenței articolelor. În schimb în domeniile în care rezultatele cercetării se evaluează altfel, mai puțin obiectiv, probabil că procentajul de doctorate luate pe merit e semnificativ mai mic.
Nu știu cîți doctori a produs România din 1990 încoace. Trebuie să fie de ordinul miilor. Ca estimare grosieră, putem considera că fiecare profesor universitar (cu drept de conducător de doctorat) scoate în medie un doctor pe an.