Hai să luăm exemplul unui film, dacă tot ai pomenit.
Filmul este stocat pe un suport de memorie intern (hard-disk) sau extern (CD/DVD/BD, memory stick, memory card) sub formă digitală, de regulă criptat şi comprimat. Pentru a putea fi vizualizat, filmul (datele) trebuie să fie procesat şi apoi afişat pe un periferic video (monitor, TV, proiector).
Sunt mai multe etape, toate combină atât procese harware cât şi software. În cazul unui film clasic rolul de bază îl are procesorul calculatorului (CPU) care stabileşte şi aplicaţia specială pentru vizualizare, dar şi comunicaţiile hardware (în mare parte descrise de Histeric). CPU cunoaşte cu precizie micronică unde sunt datele, iar prin intermediul sub-procesoarelor (North şi South Bridge) ce coordonează la un nivel mai detaliat comunicarea între componentele placii de bază şi a celorlalte componente, CPU obţine datele aşa cum sunt stocate ele şi, folosind aplicaţia specifică, decriptează/decompresează cadru cu cadru ce urmează să vedem. Acum CPU are informaţia brută, trebuie afişată şi apelează la ajutoarele sale, North Bridge în special, care preia datele pre-procesate şi le trimite plăcii video. Aceasta are şi ea un procesor extrem de puternic şi specializat pe chestiuni mai simple dar pe care le execută extrem de rapid. Deci preia ce vine deja pre-procesat, mai aplică şi placa video unele procesări, ajustări etc, apoi pregăteşte semnalul pentru transmitere, în funcţie de tipul de periferic de afişare, în mod analogic sau digital. Perifericul de afişare preia şi după o procesare proprie pe partea de culoare, contrast, frecvenţe, afişează succesiunea de imagini ce formează filmul.
Aş mai preciza că în cazul jocurilor, ponderea cea mai mare a procesărilor revine plăcii video, iar CPU devine doar un fel de ajutor, trimite informaţie ce urmează să fie calculată vectorial de pl. video şi apoi afişată ca şi la filme. Procesarele video performante execută un număr uriaş de procesări, la care un procesor clasic nici nu visează! Un procesor de placă video poate avea câteva sute de fire de procesare (threaduri), iar CPU-rile de top (i7) au 6 sau 8 fire, cele de servere ajungând la 64. Ca număr de tranzistori un GPU (proc. pl video) poate ajunge la 7 miliarde, iar un i7 are 2.3 miliarde şi unu CPU complex de servere (XeonPhi) are "doar" 5 miliarde. Din acest motiv, s-au dezvoltat tehnologii care folosesc puterea uriaşă a GPU (tehnologia CUDA la Nvidia) pentru a mări viteza de lucru a unor aplicaţii.
Mai adăug că există o ierarhizare atât la nivelul hard cât şi la soft. Cea hard a descris-o Histeric, iar legat de cea soft, ea stă cam aşa: fiecare componentă are o logică software implemntată şi stocată în memorii nevolatile locale, la un nivel de bază. Placa de bază are un sistem de bază de comunicare cu componentele (BIOS), care întâi centralizează funcţiunile componentelor, apoi leagă la un alt nivel comunicaţiile echipamentelor cu stratul superior ierarhic, format de sistemul de operare (Windows, Linux, Android etc). Acesta este cel care interfaţează tot sistemul de calcul, cu utilizatorul uman, oferindu-i acces şi drepturi de utilizare a componentelor, direct sau prin intermediul aplicaţiilor specifice acelui sistem de operare.