Expresia proprietatea termenilor este corectă, are un sens clar și se folosește des în lucrări de lingvistică. Problema este că în cadrul ei cuvîntul proprietate nu are unul din cele două sensuri cu care sîntem obișnuiți --- „posesiune” sau „însușire” ---, ci un al treilea, și anume „calitatea de a fi potrivit”. Această proprietate se referă la calitatea unui cuvînt sau a unei forme de exprimare de a se potrivi la context și de a transmite exact ideea. Un astfel de termen este numit propriu, prin contrast cu impropriu, adică „nepotrivit”.
Calitatea de a fi propriu se pierde în două categorii mari de situații:
1. Cînd termenul sau exprimarea se folosește într-un context unde nu se potrivește. De exemplu spui o glumă vulgară cînd ții un discurs funebru.
2. Cînd termenul sau expresia înseamnă altceva decît crede vorbitorul. De exemplu folosești cuvîntul salutar cu sensul „care merită salutat”, cînd el înseamnă de fapt „salvator”.
Uneori folosim cuvinte improprii în mod intenționat, de exemplu ca să șocăm interlocutorul, ca să glumim, ca să sugerăm conexiuni cu un alt domeniu etc. În literatură, teatru și cinema autorii pun termeni improprii în gura personajelor pentru a sugera că sînt inculte sau snoabe (ca în piesele lui Caragiale, de exemplu).
Ca urmare, calitatea unei exprimări verbale de a folosi termenii potriviți la locul potrivit se numește proprietate sau mai clar proprietatea termenilor, iar atunci despre vorbitorul care știe să facă asta putem spune că are proprietatea termenilor, tot așa cum putem spune că are precizia limbajului, coerența discursului etc. Sigur, dacă vorbitorul spune despre el însuși că are proprietatea termenilor atunci devine suspect pe alt nivel, al modestiei.
