O întrebare completă ar fi fost cam așa: care sînt argumentele pentru grafia cu î și sînt și pe de altă parte care sînt argumentele pentru grafia cu â și sunt? Iar răspunsul este că toate argumentele științifice --- lingvistica și implicit partea care normează ortografia sînt științe --- sînt în favoarea grafiei cu î și sînt.
Ortografia este o convenție, un standard. De stabilirea standardelor se ocupă (într-o societate normală) specialiștii domeniului respectiv: fizicienii stabilesc unitățile de măsură ale mărimilor fizice, medicii stabilesc procedurile chirurgicale, matematicienii stabilesc simbolurile matematice etc., deci ortografia trebuie și ea stabilită de către lingviști. Dar reforma ortografică din 1993 s-a făcut de către plenul Academiei (ingineri, medici, agronomi, chimiști etc.), nu de către specialiști. Lingviștii au fost consultați și s-au exprimat categoric și în cor împotriva reformei. Părerea lor a fost ascultată de către membrii Academiei și ignorată explicit, cu justificarea că lingviștii gîndesc prea rațional (!). Frumos, nu? Atunci cînd reforma a fost supusă la vot --- atenție, o decizie științifică luată prin vot, nu prin argumentare! --- toți academicienii au votat pentru, în afară de... singurii doi lingviști din Academie de la momentul respectiv: Emanuel Vasiliu a votat împotrivă, Ion Coteanu s-a abținut. Sugestiv, nu? E ca și cînd ai fi bolnav, iar diagnosticul ar fi pus prin vot de către o comise pestriță, în care medicul e minoritar și astfel decizia e luată de majoritate: un preot, un gropar și vreo două bocitoare...
De ce oare s-a întîmplat așa? Ce anume a provocat o asemenea ruptură între cum trebuia procedat și cum s-a procedat de fapt? Explicația e simplă: în anii de după Revoluție lumea nu mai avea încredere în Academie. Chiar cu expulzarea Ceaușeștilor dintre membrii ei, Academia era în continuare acuzată că găzduiește foști comuniști care sprijiniseră regimul. Așadar Academia avea nevoie de o dovadă că „e cu noi” (așa cum armata dovedise că e cu noi și fusese acceptată de populație). Altfel tovarășii academicieni, deveniți automat domni academicieni, riscau o operație de reevaluare a meritelor, de data asta pe bune. Or așa ceva era inacceptabil, nu?
Soluția a găsit-o președintele de atunci al Academiei, Mihai Drăgănescu, un specialist în electronică (și paralel cu ortografia, că am văzut niște scrieri de-ale lui), care a propus să se revină la ortografia dinainte de regimul comunist, ca o „reparație”, cum zicea el. Ce este interesant, și pe deasupra foarte ironic, este metoda pe care a pus-o la cale pentru a-i convinge pe membrii Academiei să aprobe reforma: a făcut propagandă mincinoasă (a spus de exemplu că sovieticii sînt cei care ne-au băgat pe gît scrierea cu î, cînd de fapt noi o practicam dinainte de 1900), a creat un curent de opinie și a stabilit ca decizia să se ia prin vot deschis, pentru ca oamenii să nu voteze cu conștiința, ci cu frica. Vă sună cunoscut? Deci pentru a demonstra că Academia nu mai este o instituție comunistă a aplicat exact aceleași tactici tipice ale comuniștilor. Ce nu face omul strîns cu ușa pentru a-și salva scaunul?
Deci ăsta a fost contextul și așa s-au luat deciziile. Nu prin argumentare, ci prin presiune. Nu de către cei care se pricep, ci de către cei care aveau un interes personal.
Și ajungem în sfîrșit și la argumente:
1. Argumente pentru grafia cu î și sînt:
- Ortografia limbii române este, de peste un secol, preponderent fonemică, ceea ce înseamnă că fiecare literă notează un fonem (un sunet, pentru simplitate) și fiecare fonem e scris cu o literă. Excepțiile se numără pe degete.
- Literele î și â reprezintă exact același sunet, astfel una din ele este inutilă. Ca o curiozitate, în secolul al XIX-lea pentru acest sunet au fost folosite 4 sau 5 litere --- â, ê, î, û, uneori și ô ---, în funcție de etimologie: atât, cerênd, cuvînt, adûnc, gônd. Și-au dat seama că e prea de tot și au renunțat la o parte, dar curentul etimologist încă era prea puternic și â a rezistat.
- Cuvîntul sînt nu vine din indicativul latinesc sunt, așa cum umblă vorba printre nepricepuți, ci probabil din conjunctivul sint. Oricum, formele moștenite efectiv în limba română și înregistrate în scris au fost: sănt, sămt, sint, sem, săm, săntem, sîntem, sintem, seţi, set, siţi, sănteţi, sînteţi, sinteţi, sănt, sămt, sint. Observați? Nu există nici un sunt, suntem, sunteți. Aceste forme au fost inventate în secolul al XIX-lea de către latiniști. Inițial au fost folosite numai în scris, iar de pronunțat se pronunțau cu î (Eminescu scria și el sunt, după regula vremii, dar cu certitudine pronunța sînt, ceea ce se deduce simplu din rime). Pronunțarea sunt a apărut recent, undeva în jurul anului 1900, din neștiință sau din snobism, sub influența scrisului, așa cum azi unii pronunță eu în loc de ieu. Ca urmare forma justificată etimologic este sînt, nu sunt, atît în scris cît și în pronunție.
- În plus, marea majoritate a vorbitorilor pronunță sînt, deci nu se justifica schimbarea normei.
2. Argumente pentru grafia cu â și sunt:
- Nu există. Pe bune, chiar nu există. Există cîteva minciuni vehiculate de neștiutori, dar din punct de vedere lingvistic grafia asta nu are absolut nici un fundament. Argumentul „trebuie să le arătăm străinilor că avem origini latine” e prostesc, argumentul tradiției e prostesc, argumentul estetic „arată mai frumos așa” e prostesc.
Singurul argument care poate fi adus de tabăra â și sunt, acum, după reformă, este faptul că dacă ne-am întoarce imediat la grafia cu î și sînt am părea niște neserioși. Asta da, e adevărat. Reforma pur și simplu nu trebuia făcută.
Acum legat de unele afirmații din întrebare, care trebuie corectate:
- Norma Academiei nu este „obligatorie”. La orice standard există situații în care nu se impune respectarea lui. În România sînt în vigoare unitățile metrice, dar la țevi se dau diametrele în țoli etc. Norma ortografică este o recomandare, este ceea ce ne sfătuiește Academia să facem. Eu personal îmi pot permite să nu-i urmez sfaturile, mulțumesc frumos. La o adică Academia ar face bine să-și pună ordine în felul cum ia decizii, și pe urmă să-mi dea mie sfaturi.
- Instituția abilitată în standardizarea ortografiei este Academia Română. Dar Academia nu este formată doar din lingviști și nici nu are atîția lingviști cît să se ocupe de toate chestiile lingvistice. Ca urmare toate problemele de natură lingvistică trebuie delegate institutelor de specialitate din subordine, că are destule. În nici un caz nu trebuie să lase standardizarea ortografiei pe mîna geografilor și a veterinarilor.
- Nu există o limbă română ideală, dar un standard trebuie făcut cît se poate mai bine. Ce s-a făcut în 1993 a fost un excelent exemplu de cum nu trebuie procedat.
- Cine vrea să scrie cum îi cere Academia, foarte bine, așa să scrie.
- Nu există dezbateri între lingviști pe tema asta. Lingviștii știu foarte bine cum trebuia procedat, și anume că reforma nu trebuia făcută. Dezbaterea este eventual între lingviști și neștiutori.
- Da, lupta e pierdută din start. Probabil vor trece multe decenii pînă le va veni românilor mintea la cap în chestiunea grafiei. Eu voi fi probabil oale și ulcele atunci. Dar deocamdată eu vreau să mă respect pe mine însumi, de-asta scriu așa.
Scuze că m-am întins. Dar chiar și așa am scris doar o parte din esență. Mai rămîn multe de spus.