Răspunsul scurt este: da, exprimarea este corectă, pentru că figurează în dicționare (căutați cuvîntul scuză), unde nu are nici o mențiune privind caracterul incorect sau nerecomandat.
Răspunsul lung trebuie să înceapă cu un răspuns la o altă întrebare: ce este corectitudinea în domeniul limbii? Foarte multă lume nu înțelege că limba este un fel de animal sălbatic, al cărui comportament nu poate fi controlat decît într-o măsură infimă. Mulți cred că limba este un obiect care poate fi total sistematizat și standardizat și care trebuie să se supună unor reglementări de tip legislativ: asta ai voie, asta nu.
Corectitudinea se definește în raport cu norma limbii române literare. Dar trebuie spus din capul locului că limba literară este o limbă parțial artificială, cizelată de scriitori, de juriști, de oameni de știință, de ziariști etc. și descrisă de lingviști. Folosirea limbii literare nu este obligatorie. Este doar un model de limbă cultă pe care îl respectăm de obicei numai aproximativ și numai în anumite situații, de exemplu cînd scriem un manual de chimie sau cînd prezentăm știrile la TV. În rest fiecare din noi se îndepărtează mai mult sau mai puțin de limba literară. Iar lucrul ăsta nu e o crimă și nu trebuie criticat la tot pasul, așa cum fac foarte mulți români. Limba literară e ca normele de bună purtare: un model pe care îl respecți atunci cînd crezi că e nevoie. În casa ta poți să stai în slip, să te scobești în nas și să spui îmi place bomboanele.
Iar norma, adică limba literară, se stabilește după următorul principiu general: limba română literară este limba română a intelectualilor de vîrstă medie din București, atunci cînd aceștia se străduiesc să se exprime îngrijit. Față de acest principiu general, lingviștii mai intervin pe alocuri, dar foarte puțin, prin selecții (uneori împotriva uzului majoritar), de exemplu prin excluderea unor muntenisme pe care le conține limba intelectualilor bucureșteni. Dar în majoritate cuvîrșitoare norma limbii literare copiază uzul îngrijit. Deci, prin definiție, norma este aproximativ echivalentă cu uzul îngrijit, cel real, nu unul ideal.
În aceste condiții, chiar dacă cuvîntul scuză luat singur înseamnă „motiv, pretext sau exprimarea regretului”, în uzul actual există expresia a cere scuze, deși este ilogică, pentru că scuzele le prezintă cel care a greșit, nu cel care iartă. Nu poți cere ceva ce tu trebuie să dai.
Așadar, în mod obiectiv, expresia a cere scuze e greșită (e pe dos). Dar, cum limba literară e definită prin raport cu uzul și nu prin raport cu un ideal rațional, din punctul de vedere al normei această expresie este corectă.
Se poate explica de ce anume a apărut această expresie ilogică: la un moment dat aveam (și încă avem) două expresii sinonime: una veche, a cere iertare, și una nouă, a prezenta scuze (împrumutată din franceză). Probabil unii vorbitori au confundat expresiile, de exemplu au început-o pe prima, apoi li s-a părut că în loc de iertare e mai frumos să spui scuze și așa a ieșit un hibrid: a cere scuze. Acum e prea tîrziu să se mai repare ceva (nu că ar fi nevoie), pentru că expresia s-a încetățenit și s-a propagat în toate mediile, încît nici să vrei nu se mai poate face nimic.
Astfel de hibride mai există și în alte pături ale limbii, de exemplu în morfologie forma de verb vroiam este o corcitură între voiam și vream (de la a voi și a vrea), iar în fonetică avem cuvintele viteză, bazin, regizor etc., în care sunetul z a apărut amestecînd regulile de citire franțuzești la cuvinte care erau scrise deja fonetic pe românește (vitesă, basin, regisor, așa cum se pronunțau ele atunci). În prezent forma vroiam este considerată greșită (pentru că intelectualii o evită), iar cuvintele viteză, bazin, regizor sînt considerate corecte (pentru că le folosește toată lumea, deși inițial erau simple greșeli de citire).
