Mai exact toți sateliții care sînt destul de mari pentru a se fi rotunjit sub acțiunea propriei gravitații au această proprietate de a le arăta planetelor lor o singură față. Sincronizarea s-a produs prin acțiunea mareică a planetei asupra satelitului. Sateliții mici și cei care orbitează foarte departe de planetă nu s-au sincronizat.
Mai mult, în cazul lui Pluto nu numai satelitul Charon s-a sincronizat cu Pluto, ci și Pluto s-a sincronizat cu Charon, așa încît acum își arată unul altuia tot timpul o singură față.
Pămîntul, după cum bine știm, îi arată Lunii toată suprafața, dar sub acțiunea mareică a Lunii viteza de rotație a Pămîntului scade, încît se apropie puțin cîte puțin de sincronizare.
Mercur s-a sincronizat cu Soarele, dar nu în raport de 1:1, ci în raport de 3:2, adică se rotește de 3 ori pe durata a 2 revoluții.