Aici nu e o problemă de argumentare lingvistică sau istorică, ci o problemă de terminologie: în prezent noțiunea de dialect nu are o definiție clară. Și de fapt e normal să fie așa, pentru că, pe măsură ce trece timpul de la separarea a două populații care inițial vorbeau aceeași limbă, diferențele cresc treptat, nu în salturi. Nu există nicăieri un prag clar de la care să spui că fostul dialect a devenit instantaneu o limbă separată.
În ce privește gradul de înrudire dintre română, aromână, meglenoromână și istroromână, lucrurile sînt destul de clare: româna și surorile ei s-au despărțit acum circa 1000 de ani (meglenoromâna un picuț mai recent), iar asemănările de structură, lexic și fonetică au rămas mari. Prin comparație, despărțirea de italiană, franceză și celelalte limbi romanice s-a produs acum circa 2000 de ani, iar deosebirile sînt mai mari. Despărțirea de alte limbi indo-europene --- sanscrită, greacă, limbi germanice, slave etc. --- s-a produs și mai înainte, iar diferențele sînt și mai mari. Vorbesc de gradul de înrudire pentru că este un factor important în a decide dacă alegem denumirea de limbă sau dialect.
Un alt criteriu important este inteligibilitatea reciprocă. Pentru români este cam la fel de greu să înțeleagă ce spune un italian și un aromân (presupunînd că nu a avut ocazia să se obișnuiască cu idiomurile lor). În condițiile reale actuale în care mulți români au văzut filme italiene și au ascultat muzică italiană, au călătorit sau au locuit în Italia, inteligibilitatea față de italiană a devenit sensibil mai mare decît față de aromână, pe care n-o auzim practic nicăieri dacă n-o căutăm intenționat. Găsiți posturi de radio în aromână pe internet, vă puteți convinge cît de greu e să înțelegeți. E practc ca o limbă străină din care se înțeleg frînturi. Însă cu puțin exercițiu și mai ales dacă învățați cuvintele specific aromâne (de origine greacă și albaneză) veți putea înțelege ușor.
Un alt criteriu este asemănarea în toate aspectele limbii. Gramatica limbii aromâne e în bună măsură aceeași cu a limbii române --- conjugarea verbelor, declinarea substantivelor, ordinea cuvintelor, acordurile etc. ---, iar fonetica diferă foarte puțin. Cu excepția împrumuturilor grecești și albaneze amintite, lexicul de origine latină este foarte asemănător.
Un alt element important este existența organismelor de standardizare a limbii, a învățămîntului în limba respectivă, a ziarelor, a televiziunii, a radioului și a unei culturi orale și scrise în acea limbă, folosirea ei în justiție, politică, economie etc. Aromâna are un început de standardizare și o oarecare tradiție a culturii scrise, dar în rest, la fel ca meglenoromâna și istroromâna, grosul manifestării limbii este oral și neorganizat.
De-a lungul timpului au existat lingviști care au susținut că aromâna și celelalte sînt dialecte românești, iar alții au susținut că sînt limbi separate. Tendința în prezent e de a le considera limbi separate, deși manualele și lucrările de popularizare românești păstrează încă tradiția de a le considera dialecte. Dar, repet, diferența dintre opinii are o singură cauză, și anume terminologia neclară. În fondul discuțiilor, în chestiuni concrete, lingviștii sînt de acord.
O întrebare similară este cea despre limba vorbită de bănățeni, moldoveni, maramureșeni etc.: sînt acestea dialecte sau graiuri (subdialecte)? Din nou, e o problemă de definiții. Are șoarecele culoarea gri închis sau gri deschis? Depinde unde alegem pragul, iar pragul este inevitabil arbitrar.
