Întrebarea amestecă mai multe lucruri, așa că și răspunsul meu e amestecat.
Organizarea actuală a învățămîntului ne poate da impresia că matematica și științele ar fi mai importante decît desenul și sportul. Și probabil că piața muncii pare să justifice o astfel de ierarhie. Dar pentru formarea caracterului unui individ, materiile mai „de la coadă” sînt și ele la fel de importante, ba în unele privințe chiar mai importante. Cu matematica și științele dezvolți numai o latură a caracterului. Creativitatea are de suferit, la fel lucrul în echipă, la fel disponibilitatea spre toleranță, la fel și alte calități umane.
Limba și literatura română este o materie amestecată, o corcitură. Limba înseamnă de fapt gramatică și este o știință. În schimb literatura se înrudește mai îndeaproape cu artele și cu filozofia. Cele două ar trebui predate de profesori diferiți, pentru că cer talente diferite și e destul de greu ca ambele să fie predate bine de unul și același om. Fie omul acela are o înclinație spre știință, și atunci va preda literatura într-un mod prea tehnic (așa cum un matematician ar preda desenul), fie are înclinație spre artă și filozofie, și atunci ar preda limba ca pe o artă (așa cum ar preda un sculptor fizica).
O mare greșeală a școlii actuale este că le inculcă elevilor ideea că trebuie să evite greșelile cu orice preț. Dar de fapt a-ți permite să greșești este o condiție esențială pentru a crea, pentru a face ceva original. În viață trebuie să greșești ca să faci ceva valoros, altfel ești un robot care calcă numai pe urme bătătorite, trăiești o viață deja trăită de alții.
O consecință a culpabilizării greșelii este și tendința multor oameni de a-și reproșa unii altora greșelile, inclusiv cele mai mici și mai fără efect. De exemplu greșelile de limbă. Scopul limbii este unul singur: comunicarea între oameni. O exprimare este cu adevărat greșită numai atunci cînd eșuează comunicarea. Dar mulți se uită la micile deficiențe ale exprimării (considerate deficiențe în raport cu o normă convențională!) și nu observă adevăratele probleme de limbă, cele care ne împiedică să comunicăm. Dacă un primar vorbește despre „oamenii dă pă la noi” el de fapt nu greșește decît ca abatere de la corectitudinea de formă a limbii literare (în graiul muntenesc pronunția pă este cea normală). Valoarea mesajului primarului stă în fond, în informațiile pe care le transmite, nu în ambalaj. Acolo trebuie căutate în primul rînd greșelile, dacă tot le căutăm.
Școala ne împinge să taxăm oamenii pentru defectele ambalajului și să nu prea ne intereseze ce e înăuntru. Practic toți absolvenții de liceu știu să detecteze o cacofonie, dar foarte puțini știu să gîndească logic și să comunice logic. Punem carul înaintea cailor.
Iar răspunsul la întrebarea din titlu este simplu: exprimarea corectă cere interes și antrenament, ca orice altă deprindere (tenis, chitară, aritmetică etc.). Unii au interes pentru problemele de limbă, alții nu. Unii au exersat, alții nu. Exprimarea corectă, mai ales corectitudinea de formă, nu se corelează neapărat cu inteligența, cultura sau calitățile de caracter.
PS1. Cu tastatura românească vă obișnuiți în cel mult o săptămînă și veți ajunge să tastați la fel de repede cu diacritice ca acum fără. Setarea durează un minut, nu doare deloc și nu aveți nimic de pierdut. Abia cînd veți scrie cu diacritice veți avea dreptul moral de a critica greșelile de ortografie ale altora.
PS2. Înainte de etc. nu trebuie virgulă, pentru că înseamnă „și altele”, iar înainte de și de regulă virgula nu se pune.
PS3. Cînd o paranteză conține o frază întreagă, punctul final se pune în interiorul parantezei.
PS4. Presimt că urmează să fiu întrebat de ce eu scriu cu î și sînt. Dar asta e cu totul altă discuție.
