Bine aţi venit pe Scientia QA!
Pentru a putea publica întrebări şi răspunsuri, trebuie să vă înregistraţi.
Atenţie! Este posibil ca e-mailul de confirmare a înregistrării să intre în Spam.
Pune o întrebare

Newsletter


3.5k intrebari

6.7k raspunsuri

15.2k comentarii

2.2k utilizatori

0 plusuri 0 minusuri
231 vizualizari
Poate fi explicat intr-o maniera relativ usor de inteles prin ce rationament s-a ajuns la ideea ca universul trebuie sa fi avut un inceput, ca a existat un moment zero?
Senior (7k puncte) in categoria Terra-Univers
1 0

Stiinta si mitologia s-au fertilizat reciproc. Religiile exista dinaintea stiintei, aparent. Macar alea animiste. Toate religiile au o cosmogonie, cum a inceput totul. Adica stabilesc fara drept de apel ca exista un inceput pentru univers (cu exceptia hindusilor din cate stiu, unde universul are o existenta ciclica, fara inceput si fara sfarsit). Plecand de la premisa cea mai frecventa s-au  cautat si s-au gasit cateva argumente stiintifice pentru un inceput. Ma indoiesc ca un om se poate elibera complet de sentimentul ca ceva este inaccesibil ratiunii chiar in el insusi, in om. Poate numai ignorand franturile de ganduri, intentiile neconstientizate, bucataria mentalizarii existentei. Adica daca in noi este ceva ce scapa ratiunii, cum putem gandi ca universul cu infinitii lui este cognoscibil cu totul? Ma bate gandul ca pana la un anumit moment dat mandria se hraneste din cunoastere, abia la mai multa cunoastere revine la dimensiunile normale. Pe langa aceste speculatii, o sa adaug ca bunul simt imi spune ca oamenii (occidentalii) adoptasera inconstient, prin religie si mitologii, cu mii de ani inainte, ca universul are un inceput. Ideea asta are radacini atat de adanci incat a te indoi de ea insemna a te azvarli in gol. 

Faptul ca galaxiile se indeparteaza unele de altele in spatiul observabil, fara sa avem habar ce este in spatiul neobservabil de unde lumina inca nu a ajuns la noi sau ce sunt energia intunecata si materia intunecata si de ce materia este neomogen distribuita, a dus totusi la acceptarea incredibil de facila a unei teorii despre univers, Big-Bang, care suna vulgar si pune un o axioma arbitrara de la care pleaca presupuneri si ajungem la niste enigme atat de indepartate fizic de noi incat acceptam usor orice cuvant cu care putem sa punem piciorul proprietatii intelectuale pe intangibilele galaxii de la jdemii de ani lumina care au trimis spre noi niste radiatii mai mult sau mai putin vizibile. Teoria inflatiei spune ca universuri noi se formeaza chiar acum. Si atunci in realitate habar nu avem daca exista un inceput, dar mai trist este ca nu stim precis al cui inceput ca deja intre randul anterior si acesta, universul trebuie ca s-a propasit mai departe (asa sa fie?).

Prin faptul ca omul si-a arogat diverse pretentii de stapan al pamantului si imblanzitor al naturii, el crede ca tot universul ii apartine si atunci incepe sa-l masoare, sa-l ingradeasca, sa-i puna niste garduri de proprietate, in timp si spatiu. Constelatia noastra, galaxia noastra, sistemul nostru solar, soarele nostru, pamantul nostru. Cat de copii suntem, cand noi suntem ai pamantului, ai soarelui, ai sistemului solar si etc.

Scuza-ma te rog daca am ocupat spatiu fara sa dau argumente stiintifice. Tot speculand, poate ca era un gol de cunoastere in care oamenii de stiinta au pus orice era la indemana pentru a distruge ideea de divinitate creatoare.(nu ca aveam noi habar de vreo divinitate creatoare care sa merite denumirea asta, dar ideea este intradevar foarte stanjenitoare pentru o minte insetata de cunoastere).

Mereu m-a uimit cat de bine seamana Big Bangul cu cosmogonia vedica. Intai aflasem de big bang (sec XX), dar mai intai a existat poezia urmatoare (sec XIX). Din Eminescu , Scrisoarea I (inspirata din cosmogonia vedica indiana):

"La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, 
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, 
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... 
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. 
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? 
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, 
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, 
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. 
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, 
https://Versuri.ro/w/8ad2 
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!... 
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!... 
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, 
E stăpânul fără margini peste marginile lumii... 
De-atunci negura eternă se desface în făşii, 
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...""

Te rugam sa te autentifici sau sa te inregistrezi pentru a raspunde la aceasta intrebare.

...