Dacă spuneți că de pe CD și de pe hard disk e clar, pentru că se învîrtește ceva, înseamnă că de fapt nu vă e tocmai clar.
La discurile de gramofon (cele pur mecanice) și la discurile de picup (cu amplificare electronică și redare în difuzoare), sunetul se produce într-adevăr ca urmare directă a rotirii discului, care face ca mișcarea unui ac să preia vibrațiile înregistrate pe disc și să le transforme în sunet (la gramofon direct, iar la picup prin transformare intermediară în semnal electric).
Dar la CD-uri și la hard diskuri nu mai e la fel, chiar dacă și ele se învîrtesc. Atît în redarea de pe CD-uri cît și de pe hard diskuri, datele numerice se citesc înainte de a fi nevoie de ele și se pun într-un bloc de memorie. Un procesor le ia de acolo, le transformă în date audio digitale propriu-zise (adică le decomprimă dacă sînt comprimate, compensează eventualele erori, uneori aplică filtre digitale) și apoi pune sunetul în formă digitală brută într-o altă memorie tampon, de unde un circuit separat îl ia și convertește din digital în analog, îl amplifică și trimite semnalul electric la difuzoare.
Redarea audio din memorie (la telefonul mobil, MP3 playere etc.) funcționează la fel, numai că datele sînt deja în memorie, nu mai trebuie citite de pe un alt suport. Procesorul face aceiași pași ca mai sus, începînd de la „un procesor le ia de acolo”.
Implementarea concretă a tehnicii de redare poate să difere mult de la un dispozitiv la altul (de exemplu nu toate lectoarele de CD funcționează exact la fel), dar principiul e același.