Orice contor de energie trebuie să facă următoarele două operații:
1. Să înmulțească tot timpul valorile instantanee ale tensiunii și curentului, pentru a obține valoarea instantanee a puterii.
2. Să integreze valorile puterii în timp pentru a calcula energia consumată începînd de la un anumit reper.
Un contor clasic face înmulțirea într-o manieră fizică: atît tensiunea cît și curentul produc separat cîte un cîmp magnetic, iar forța care se exercită asupra discului de aluminiu este proporțională cu produsul dintre cele două. Un magnet permanent apropiat de disc face ca viteza de rotație a discului să fie proporțională cu acea forță, adică deci proporțională cu puterea instantanee. Ca urmare, numărul de rotații este proporțional cu energia consumată.
Contoarele moderne digitale fac operațiile ușor (în principiu), digitizînd două semnale analogice proporționale cu tensiunea și curentul. Cele două numere se înmulțesc și apoi se integrează tot prin calcul digital. Un microcontrolor bun face suficient de bine treaba asta, încît erorile --- de la digitizare, referința de tensiune, baza de timp, frecvența finită a eșantionării, calcule --- să fie foarte mici. În plus consumul propriu al contorului este mult mai mic decît la cele electromecanice. De asemenea, contoarele electronice nu au un prag de detecție (un curent minim), cum au cele electromecanice, ci doar problema digitizării, care e mult mai mică.
Am explicat în mare viteză, dar în ambele cazuri realizarea concretă a contorului e mult mai complexă.
