Ideea cred că am exprimat-o destul de clar: românii sînt exagerat de preocupați de corectitudinea exprimării, dincolo de cît ar fi necesar. Necazul e că pentru a ajunge la concluzia asta trebuie să vezi sistemul din exterior, de exemplu comparîndu-l cu ce e prin alte țări sau citind ce părere au specialiștii pe tema asta.
Eu am fost destul de norocos să am ambele experiențe: și trăitul prin alte țări, și lectura de specialitate. Asta nu-mi dă certitudini, ci doar o perspectivă mai largă și, cred eu, o înțelegere mai profundă, deși cu cît știu mai mult cu atît îmi dau seama că mai am mult de aflat. Concluzia mea, din ce am citit în literatura lingvistică pe tema contrastului dintre gramatica prescriptivă și cea descriptivă, din ce am discutat cu oameni foarte diverși (de la simpli băgători de seamă la profesori de română) și din ce am văzut cu ochii mei în țară și în lume, este că românii, în mod clar mai mult decît alte popoare, au mania corectitudinii. Ea se manifestă în două direcții: pe de o parte fiecare om face un efort mai mare decît necesar pentru a se conforma unui model artificial, iar pe de altă parte mulți au o tendință agresivă de a-i corecta sau critica sau batjocori pe alții.
De exemplu, cînd un român spune „Acum e struți și pă la noi”, reacția celor care îl aud care este? Să-i spună că a greșit, că a făcut un dezacord și că a spus „pă” în loc de „pe”. Bietul om n-a făcut decît să-și vorbească propriul grai, și anume cel muntenesc, unde exprimarea asta cu „dezacord” (care nu e dezacord, ci particularitate morfologică a graiului) și cu „pă” e cea normală, transmisă din generație în generație. Pe de altă parte, cînd un american se duce la Londra și-și vorbește engleza lui, cu particularități diferite de ale locului, englezii din jur ce reacție au? Să constate că americanul vorbește altfel de engleză. La fel cu belgienii sau elvețienii care se duc în Franța, la fel cu japonezii dintr-un colț al țării cînd se duc în alt colț etc. Observați? Românii spun imediat că e „greșit” acolo unde alții spun doar că e „altfel”. Iar asta am tot constatat-o iarăși și iarăși, în fel și fel de circumstanțe. Sigur, au și alții maniacii lor, dar mult mai puțini. La noi e o molimă perpetuată de învățămînt.
Ce concluzie tragem? Că pentru români a vorbi „corect” e o obligație, o necesitate, că indiferent cum vorbești la tine acasă cu ai tăi, în public trebuie musai să te exprimi cum îți cere norma, care normă e percepută juridic: a fost stabilită de o autoritate și ai datoria s-o respecți. Doamne ferește să vorbească cineva la televizor într-un mod care se abate de la normă. Imediat vuiește internetul românesc de critici și insulte la adresa lui, care de care mai usturătoare. Uitați-vă cum se porcesc unii pe alții la televizor, în interviuri sau în parlament, cu acuzații de genul „ești agramat”, „nu știi ce înseamnă cuvîntul X”, „cuvîntul Y nu e în dicționar”, „ai făcut un pleonasm”, „vai, ce cacofonie ți-a scăpat” etc. etc.
În fine, m-am întins prea mult. Așa cum nu ajunge să te uiți la fenomenele naturale din jurul tău pentru a ști fizică, chimie, biologie etc., tot așa nu ajunge nici să vorbești o limbă sau zece sau o sută ca să te pricepi la lingvistică. Totul se învață cu răbdare. Iar cine citește despre lingvistică (nu manualele de școală, care au fost făcute tot de victime ale sistemului) începe să înțeleagă care e treaba cu corectitudinea, mai exact ce rol ar trebui să aibă ea și ce rol exagerat i se dă.
Să fim bine înțeleși: întrebarea dumneavoastră nu e aberantă și nu are un defect anume. Dar statistic ea este una din prea multele întrebări de același fel, pe o temă care nu merită nici pe departe atîta atenție cîtă i se dă. Ca analogie, e în regulă dacă cineva întreabă „Cîte dungi ar trebui să aibă o zebră?”, dar cînd un popor întreg pune obsesiv întrebări de același fel ceva nu e în regulă.