Nu stiu daca ati citit articolul urmator, dar George Dvorsky incearca sa raspunda la cateva dintre intrebarile de mai sus:
De ce este durerea atât de... dureroasă?
Durerea este un proces remarcabil de complex şi cu multe feţe. Natura s-a abătut clar de la rolul său pentru a se asigura că animalele simt durerea la nivelul la care o fac şi nu există, cu certitudine, o cale mai bună pentru evoluţie (şi pentru genele noastre) în vederea influenţării anumitor comportamente de menţinere a vieţii.
Simplu vorbind, durerea este un mecanism de apărare evoluat care avertizează animalele cu privire la o leziune, permiţându-le acestora să-şi protejeze corpurile fără a le afecta şi mai mult. Este, de asemenea, o metodă eficientă de a face un organism să răspundă prompt (şi chiar brutal) la ameninţări, iar acest „reflex al durerii” este probabil un motiv puternic pentru existenţa durerii.
Într-adevăr, oricine şi-a pus accidental mâna pe un ochi de aragaz fierbinte cunoaşte foarte bine acest răspuns; instinctul de a se retrage este pe atât de copleşitor pe cât este de rapid. Reflexul durerii este un răspuns care salvează vieţi şi, în virtutea acestui lucru, a devenit o puternică trăsătură genetică care se transmite de la generaţie la generaţie.
Totuşi, anumiţi biologi s-au întrebat de ce animalele au dezvoltat răspunsul la durere în locul altuia, cum ar fi un „steag roşu” care să servească aceluiaşi scop. Conflictul psihologic care rezultă în urma durerii pare a fi un exces nejustificat al evoluţiei. Nu putea natura să vină cu ceva un pic mai elegant şi mai puţin neplăcut?
Biologul evoluţionist Richard Dawkins crede că răspunsul este negativ. În cartea sa, The Greatest Show on Earth: The Evidence for Evolution, acesta sugerează că durerea este cel mai eficient mod prin care un animal poate înţelege rapid gravitatea unei situaţii periculoase şi să reacţioneze în concordanţă. Şi, cu cât durerea este mai agonizantă, cu atât mesajul este mai puternic.
Continuarea articolului aici!
