Nu vreau să par obraznic, pentru că nu sunt adoptat sau părinte de copil adoptat, dar cred că numai în țări mâncate de molime ca a noastră, adopția și viața de copil adoptat mai e rușinoasă.
Să fim serioși: Se propagă încă ideea, la noi cel puțin, că dacă ești adoptat e ceva rușinos și trebuie să ți se scoată ochii pentru asta: „Păi da, mă, că mă-ta n-a fost în stare să aibă grijă de tine. Te-a lăsat pe străzi să te crească străinii.”, sau altele asemenea, înțelegeți voi ideea.
Dacă sociatatea noastră era mai bine organizată, nu ne conduceam viața după șmenuri și după „să moară și capra vecinului”, sau „ia uite ce fraier vecinul, aleargă afară” sau altele asemenea, poate nu mai trăiam într-o țară relativ coborâtă, care vrea să țină coada sus, precum capra râioasă.
Cu toată prostia lor și cu cărțile de self-help mai mult sau mai puțin utile, mi se pare că americanii au trecut de etapa asta, sau cel puțin așa sper și că la ei nu mai e o problemă vitală dacă ești adoptat sau nu, iar părinții pot trăi cu asta, spunându-le copilului verde în față și purtându-se relativ civilizat.
Asta vine de fapt cu educația cred, ăsta e un model de om educat, că tot întreba cineva pe aici cum arată un om educat. Un om educat nu râde dacă prietenul lui e adoptat.