Probabil că pentru mulţi va fi surprinzător să afle că programul spaţial rusesc s-a bazat, în esenţă, pe un singur om, Serghei Koroliov, o figură puţin cunoscută până şi ruşilor până la data morţii acestuia, la 14 ianuarie 1966. Citiţi aici extraordinara sa poveste...
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
De ce eclipsele de Soare sunt vizibile doar în anumite zone? Cum se face că Luna acoperă în întregime Soarele pe perioada unei eclipse totale, dar doar atât cât să putem vedea corona solară? Iată două din întrebările la care veţi primi un răspuns în continuare (video).
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
Putem compara Big Bang-ul cu explozia unei bombe? Dacă da, ar trebui ca expansiunea spaţiului să aibă loc faţă de un singur punct, iar toate galaxiile să se depărteze de acel reper. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Urmăriţi videoclipul pentru a afla opinia unui specialist al NASA.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Găurile negre sunt unele dintre cele mai stranii obiecte din Univers. Deşi nu le putem observa în mod direct din cauza influenţei pe care o au asupra luminii, putem totuşi detecta efectele pe care acestea le au asupra materiei din imediata lor vecinătate. Detalii, în videoclip.
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
Dintotdeauna oamenii şi-au ridicat privirile spre bolta cerească, urmărind noaptea mişcarea stelelor. În antichitate se credea că Pământul e fix şi că stelele se rotesc în jurul lui în interiorul unei sfere gigantice. Cum stau lucrurile de fapt? Ce ne învaţă ştiinţa în prezent?
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
În acest articol ne propunem să discutăm despre planeta Venus: ce știm despre ea, ce misiuni spatiale au avut loc pentru Venus, ba chiar un pic despre politica cercetării.
Lumina reflectată de Venus este mai puternică decât cea a celorlalte stele ale nopţii
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Probabil aţi auzit că în spaţiul cosmic ar fi vid, dar v-aţi întrebat vreodată ce înseamnă asta de fapt? În cazul spaţiului cosmic vorbim cel mai adesea de o densitate a "vidului" de o moleculă de gaz ori praf pe centimetru cub. Detalii, în continuare (video inclus).
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
Constelaţia Orion, cunoscută şi sub numele de Vânătorul, este una dintre cele mai cunoscute constelaţii din toate timpurile şi de toate culturile. Orion este o constelaţie a emisferei nordice, vizibilă şi de pe teritoriul României din noiembrie până în aprilie.
- Detalii
- Scris de: Bianca Sala
Scorpionul este una dintre constelaţiile zodiacale. Asta înseamnă că se află pe "drumul" pe care, aparent, centrul Soarelui îl parcurge pe bolta cerească în timpul unui an, drum ce poartă numele de ecliptică. Detalii despre această constelaţie, în continuare...
- Detalii
- Scris de: Bianca Sala
Confruntaţi cu descoperirea lui Galilei, care a fost primul care a susţinut ideea că stelele sunt asemenea Soarelui nostru, înţelepţii din vremurile trecute şi-au pus întrebarea următoare: de ce noaptea cerul este întunecat? Să vedem ce răspunsuri au oferit.
- Detalii
- Scris de: Flavia Claudia Ţîmpu
Ce putem face cu un simplu băţ? Putem determina mai multe unghiuri din astronomie, simplu şi distractiv. Începem experienţa noastră prin înfigerea perfect verticală a unui băţ în sol. Putem afla dacă este perfect vertical sau nu cu ajutorul unui fir cu plumb. Cunoscând lungimea băţului şi măsurând lungimea umbrei lui putem determina coordonatele astronomice orizontale ale Soarelui, precum şi latitudinea locului de observaţie.
Desen ce prezintă pe scurt utilizarea gnomonului (sau a băţului) în astronomie. Astfel {tex} l_1 {/tex} este lungimea băţului, {tex} l_2{/tex} lungimea umbrei acestuia, în timp ce h este unghiul format de direcţia umbrei şi direcţia de la observator spre Soare (sau a razei Soarelui, în desenul nostru).
Coordonatele orizontale sunt reprezentate de trei unghiuri: înălţimea h (unghiul dintre direcţia de la observator spre Soare şi planul orizontal al observatorului), distanţa zenitală z care este complementul înălţimii (90 - h) şi azimutul A (unghiul dintre proiecţia direcţiei spre punct pe planul orizontului şi direcţia spre Sud. Aceste coordonate variază în funcţie de locul şi momentul observaţiei.
Aşadar, cunoscând lungimea băţului şi măsurând periodic lungimea umbrei lui, care variază în timp, putem începe experienţa noastră. Pe desenul alăturat, {tex} l_1 {/tex} este constant, doar {tex} l_2{/tex} şi h fiind dependente de momentul observaţiilor, deoarece locul în care a fost înfipt băţul nu trebuie schimbat! Putem afla simplu unghiul h, aplicând funcţia trigonometrică tangentă:
{tex}\tan(h)=\frac{l_1}{l_2}{/tex}
Măsurătorile trebuie efectuate pe parcursul a 1-2 ore, jumătatea intervalului temporal ales fiind indicat să fie trecerea Soarelui la meridianul locului, pentru a se observa cât mai bine mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească. Indiferent de durata observaţiilor, pentru determinarea datelor despre Soare, tranzitul acestuia la meridian trebuie inclus în acea perioadă de observaţii. Meridianul locului este linia imaginară care uneşte punctele cardinale Nord şi Sud. În astronomie, spunem că un astru trece la meridian când traversează arcul care conţine Zenitul şi cele 2 puncte cardinale în direcţia Sud. Presupunând că nu ştim punctele cardinale exact (busola nu ne oferă această posibilitate) putem determina noi înşine direcţia meridianului, ea fiind direcţia umbrei minime a băţului. Cunoscând lungimea minimă a umbrei băţului, aflăm înălţimea la culminaţia superioară a Soarelui ({tex} h_{cs}{/tex}). Folosim valoarea obţinută pentru a determina latitudinea ({tex}\phi{/tex}) :
{tex}h_{cs}=90^{\circ} - \phi + \delta{/tex}
Unde {tex}\delta{/tex} este declinaţia Soarelui în ziua respectivă. Ea este 0° la echinocţii, 23,45° la solstiţiul de vară şi -23,45° la solstiţiul de iarnă. Declinaţia Soarelui pentru o anumită zi poate fi luată de pe internet, accesând acest link.
Declinaţia Soarelui se mai poate calcula într-o zi folosind triunghiul sferic dreptunghic în care mai apare ascensia dreaptă, longitudinea geocentrică a Soarelui în acea zi si unghiul de înclinare a axei faţă de normala la ecliptică.
După ce am determinat astfel declinaţia, se poate calcula latitudinea locului din relaţia înălţimii la culminaţie superioară. De asemenea, cunoscând corecţia de timp din ecuaţia timpului, se poate calcula din ora legală la care are loc culminaţia superioară timpul solar mediu al locului şi de aici diferenţa de longitudine faţă de meridianul central al fusului (în cazul nostru 30ºE), iar de aici longitudinea locului.
Pe lângă lucrurile determinate mai sus, putem afla şi azimutul Soarelui pentru diferite ore. Azimutul este un unghi care se măsoară de la Sud spre Vest în astronomie, iar în topografie se măsoară de la Nord spre Est. Astfel, la culminaţia superioară, azimutul este egal cu 0°. Trasând umbra băţului la diferite ore obţinem diferite poziţii ale liniei faţă de direcţia meridianului, distanţa în grade dintre o astfel de poziţie şi direcţia meridianului reprezentând azimutul la ora trasării ultimei linii.
Activitatea prezentată mai sus este una distractivă dar şi educativă în acelaşi timp. Ea reprezintă una din cele mai simple, dar şi practice lecţii de astronomie, care poate fi aplicată în orice colţ al lumii. Totodată, pe baza acestei metode s-au dezvoltat mai multe tipuri de probleme din astronomie.
- Detalii
- Scris de: Marius Deaconu
Cu toţi ştim astăzi câteva lucruri despre longitudinea geografică. În funcţie de aceasta se stabileşte ora locului în care ne aflăm, informaţie atât de vitală. Cu ajutorul acestor sisteme de coordonate ne putem afla exact poziţia pe Pământ, lucru de asemenea foarte util, oriunde ne-am afla. Dar oare câţi dintre noi ştiu că acum mai puţin de 400 de ani, meridianul reper, adică meridianul zero, trecea printr-un oraş aflat în prezent în România, mai precis prin Oradea?
Cetatea Oradea
Oradea, în Evul Mediu, în 1617. Gravură de Braun şi Hogenberg.
credit: Wikimedia Commons
- Detalii
- Scris de: Marius Deaconu
De la descoperirea sa în anul 1930, ca urmare a nevoii de a explica perturbaţiile observate în orbita planetei Neptun, şi până la retrogradarea în anul 2006 la stadiul de planetă pitică, Pluto a avut o existenţă tumultuoasă, dar fascinantă. Vă invităm să o citiţi în continuare.
- Detalii
- Scris de: Adrian Buzatu
O eclipsă are loc atunci când un astru fără lumină intră în conul de umbră al unei planete, fiind astfel lipsit de lumina Soarelui. În acest caz, avem parte de o lipsire totală de lumină, vizibilă din orice punct al globului unde astrul respectiv este deasupra orizontului. Când un astru este ascuns vederii noastre de un alt astru, avem fenomenul de ocultaţie. Deci, eclipsele se Soare sunt de fapt ocultaţii, pentru că Luna ascunde Soarele vederii noastre, dar termenul de ocultaţie s-a păstrat doar pentru stele.
Trebuie menţionat din start că planul orbitei lunare nu coincide cu planul eclipticii (drumul pe care centru Soarelui îl parcurge într-un an pe bolta cerească). Dacă ar coincide, la fiecare lună nouă am avea eclipsă de Soare (pentru că ar fi vorba de o conjuncţie), iar la fiecare lună plină am avea eclipsă de Lună (pentru că ar fi vorba de o opoziţie). Dar planul orbitei lunare formează cu ecliptica un unghi de aproximativ 5 grade, deci nu avem parte de atât de multe eclipse...
Mai mult, a doua lună plină dintr-o lună calendaristică, dacă are loc acest fenomen (cum a fost cazul, de pildă, la 31 decembrie 2009), poartă numele de lună albastră.
Diagrama umbrei şi penumbrei Pământului. În funcţie de poziţia Lunii avem de-a face cu eclipse parţiale sau totale.
credit: Wikimedia Commons
Mai multe despre eclipsele de Lună
1. Ele pot fi de două feluri: eclipse totale de Lună şi eclipse parţiale de Lună. În cazul eclipselor totale, Luna intră în întregime în conul de umbră al Pământului. În cazul eclipselor parţiale, evident, Luna nu intră în totalitate în conul de umbră al Pământului.
2. În timpul unei eclipse totale de Lună discul lunar nu e complet invizibil, aşa cum multă lume crede, ci are o culoare roşu-închis. Asta se datorează razelor refractate de atmosfera terestră.
3. Traversarea conului de umbră al Pământului durează cel mult două ore.
4. Eclipsele de Lună apar doar când este Lună plină.
- Detalii
- Scris de: Bianca Sala
Arheologia este o ştiinţă care în ultimele decenii s-a ales cu ceva popularizare din partea unor filme ca Indiana Jones, Tomb Raider sau The Mummy, deşi nu este chiar publicitatea de care are nevoie, fiind vorba de o întreprindere mult mai complexă decât simpla "obţinere" de artefacte. În principiu este un domeniu care combină diverse discipline precum geografia, istoria, geologia, chimia, biologia, arhitectura, lingvistica şi multe alte domenii. Se ocupă cu studiul evoluţiei omului de la începuturile acestuia şi până în prezent, dar şi cu studierea societăţilor şi civilizaţiilor din trecut. Fiind o ştiinţă vastă, are o metodologie mai aparte. În principiu, se studiază terenul pentru a se găsi orice indiciu ce ar putea duce la o descoperire.
Beit She'an. Sit arheologic din Israel
credit: Wikimedia Commons
În prezent se folosesc metode mult mai eficiente şi sofisticate din punct de vedere tehnologic, survolări aeriene fiind realizate prin camere ataşate unor avioane sau baloane cu aer cald ori chiar elicoptere. Un alt exemplu ar fi examinarea geofizică, metodă care se dovedeşte a fi de departe cea mai eficientă, cel puţin deocamdată. Următorul pas? Situl arheologic. Este stadiul în care sunt vizibile obiectele apărute pe "scannere", în acelaşi timp putând fi observată şi stratificarea solului. De aici încolo începe o muncă de detaliu pentru recuperarea de artefacte, ca apoi să urmeze o analiză aprofundată a acestora. Şi cu puţin noroc se va descoperi ceva de valoare, obiecte care în majoritatea cazurilor vor fi expuse pentru public la muzeele de arheologie.
- Detalii
- Scris de: Florin Daniel Cioloboc