În mare parte din secolul trecut, psihologii, experții în criminalitate și alții au căutat în zadar un detector de minciuni infailibil. Unii au crezut că l-au descoperit în poligraf. Poate surprinzător pentru mulţi, poligraful, care este dispozitiv pentru înregistrarea parametrilor vitali ai organismului - puls, tensiune arterială, temperatură, frecvenţa respiratorie -  a fost proiectat ca echipament medical, pentru a ajuta la diagnosticarea anomaliilor cardiace și a monitoriza pacienții pe timpul intervenției chirurgicale.

Trecerea de la un dispozitiv medical la un dispozitiv folosit în interogatorii este interesantă. Cercetătorii încercau să stabilească o legătură între emoţii şi parametrii vitali de mai multă vreme. În 1858 psihologul francez Étienne-Jules Marey înregistra reacţiile organice la factori de stres.


· Înainte de Primul Război Mondial psihologul Hugo Münsterberg, de la Universitatea Harvard, a folosit o sumă de instrumente, printre care şi poligraful, pentru a înregistra şi analiza emoţiile. Münsterberg a propus folosirea poligrafului în justiţie, acesta fiind atât imparţial, cât şi decisiv în stabilirea adevărului - credea el.

· William Moulton Marston a lucrat în laboratorul lui  Münsterberg şi a fost captivat de viziunea acestuia. Marston a inventat, împreună cu soţia sa, o modalitate de a măsura presiunea sistolică a sângelui, pentru a investiga legătura dintre parametrii vitali şi emoţii. Apoi cei doi au testat dispozitivul pe studenţi şi au informat că rata de succes în detecţia minciunii era de 96%.

· Primul Război Mondial s-a dovedit a fi un moment bun pentru cercetarea în domeniul detecţiei minciunii. Robert Mearns Yerkes, care a creat teste de inteligență pentru armata americană, a fost de acord să sponsorizeze teste mai riguroase ale cercetării lui Marston sub egida Consiliului Național de Cercetare. În urma unor teste efectuate pe 20 de deținuți din Boston, Marston a afirmat că rata de succes în identificarea minciunii a fost de 100%., fapt ce a stârnit suspiciuni. Criticii săi au susținut că interpretarea rezultatelor poligrafului este mai mult artă decât știință. Multe persoane, de exemplu, au o frecvență cardiacă mai mare și tensiune arterială mărită atunci când se sunt stresate, ceea ce poate afecta reacția lor pe timpul testului cu detectorul de minciuni. Poate că mint, dar e posibil, de asemenea, să fie doar o reacţie la interogatoriu. Războiul s-a încheiat înainte ca Marston să-i convingă pe alți psihologi de validitatea poligrafului.


· John Augustus Larson, un polițist începător cu doctorat în fiziologie, a citit în 1921 articolului lui Marston „Physiological Possibilities of the Deception Test” [link (eng.)]. Larson a decis că poate îmbunătăți tehnica lui Marston și a început să testeze subiecți utilizând însă o abordare proprie. Şeful departamentului de poliţie din Berkeley, unde lucra Larson, August Vollmer, i-a permis lui Larson să-şi testeze dispozitivul în peste 850 de cazuri. Poligraful a fost promovat în mass-media. Cu toate acestea, instanţele din SUA au fost relativ sceptice cu privire la noua tehnologie.

· Până astăzi, rezultatele testului poligraf nu sunt acceptate în cele mai multe instanţe din SUA. Curtea Supremă a SUA a declarat că acuzaţii nu pot folosi în apărarea lor rezultatele poligrafului, întrucât: "comunitatea ştiinţifică rămâne extrem de divizată cu privire la validitatea tehnicilor poligraf".

Dar asta nu a oprit folosirea poligrafului în investigaţiile poliţiei, cel puţin în SUA. Armata americană, guvernul, alte agenţii ale statului folosesc poligraful pentru a determina dacă o persoană este de încredere sau nu, în vederea angajării ori acordării certificatului de securitate (pentru acces la informaţii clasificate).



Poligraful. Evoluţii recente


· Între timp, tehnologia de detectare a minciunii a evoluat de la monitorizarea parametrilor vitali la cea a undelor cerebrale. În anii '80, J. Peter Rosenfeld, psiholog la Universitatea Northwestern, a creat una dintre primele metode pentru a face acest lucru. A utilizat de un tip de activitate a creierului, cunoscută sub numele de P300, care are loc la aproximativ 300 de milisecunde după ce o persoană recunoaște o imagine. Ideea din spatele testului P300 al lui Rosenfield este aceea că un suspect acuzat, să zicem, de furt ar avea un răspuns P300 distinct atunci când i se arată o imagine a obiectului furat, faţă de răspunsul pe care l-ar avea dacă nu ar fi vinovat. Unul dintre dezavantajele principale constă în găsirea unei imagini asociate cu crima pe care numai suspectul a văzut-o.

· În 2002, Daniel Langleben, profesor de psihiatrie la Universitatea din Pennsylvania, a început să folosească imagistica prin rezonanță magnetică funcțională sau RMN funcţional, pentru a capta imagini în timp real ale creierului, în timp ce un subiect spunea adevărul sau mințea. Langleben a constatat că, în genere, creierul este mai activ atunci când mințea și a sugerat că spunerea adevărului este modalitatea implicită pentru majoritatea oamenilor. Langleben a informat că este în măsură să clasifice corect minciunile sau adevărurile individuale în 78% dintre cazuri.

· Mai recent, puterea inteligenței artificiale a fost pusă la lucru pentru detectarea minciunii. Cercetătorii de la Universitatea din Arizona au creat "Automated Virtual Agent for Truth Assessments in Real-Time" sau AVATAR, pentru interogarea unei persoane prin intermediul unei interfețe video. Sistemul folosește IA pentru a evalua schimbările la nivelul ochilor, vocii, gesturilor și posturii persoanei, care ar reprezenta indicatori cu privire la minciună. Departamentul de Securitate Internă al SUA a testat AVATAR în puncte de trecere a frontierei pentru a identifica persoane care necesită să fie verificate suplimentar, iar rata de succes a fost de 60 - 75 la sută. Acurateţea judecătorilor umani, prin comparație, este în cel mai bun caz de 60%.

· Atât RMN-ul funcţional, cât și AVATAR reprezintă noi provocări pentru istoria deja contestată a tehnologiei de detectare a minciunii. De-a lungul anilor, psihologi, detectivi și unele guverne au argumentat pentru validitatea rezultatelor poligrafului. Dar o serie de avocați și psihologi condamnă folosirea detectorului de minciuni.

Suporterii poligrafului par să aibă o credință de neclintit în date și dispozitive, în defavoarea intuiţiei umane. Detractorii oferă o multitudine de explicații pentru rezultatele pozitive și indică o sumedenie de dovezi care arată că testele poligraf nu sunt mai de încredere decât ghicitul.

Pe de altă parte, prezentarea senzaţionalistă a criminalității și dramatizările de la Hollywood au făcut ca publicul să creadă că detectoarele de minciuni reprezintă o tehnologie infailibilă; în acelaşi timp însă, marii infractori pot falsifica rezultatele.

Probabil că Ken Alder se apropie cel mai mult de adevăr atunci când spune că, în fapt, detectorul de minciuni are rezultate certe doar atunci când suspecții cred că funcționează.

Sursa: A brief history of the lie detector, de Allison Marsh

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.