Tipărire
Categorie: Ştiri ştiinţă. Biologie
Accesări: 2958

CopiiCopilăria, ca şi concept, şi-ar putea avea originile în sec. 18, când Jean-Jacques Rousseau a descris-o ca o scurtă perioadă de siguranţă înainte de greutăţile vieţii adulte. Anterior arta se dezvoltase în acord cu spiritul vremurilor, copiii apărând ca mici adulţi.

 

 

 

 

Experienţele neplăcute din copilărie pot avea efecte teribile atât din punct de vedere mental, cât şi fizic – nu numai asupra noastră, ci şi asupra descendenţilor noştri. Suntem aproape de descoperirea biologiei din spatele procesului, spun Marla B. Sokolowski, W. Thomas Boyce si Bruce S. McEwen

 

Din punct de vedere istoric, de asemenea, putem identifica schimbarea de atitudine. Munca copiilor, de exemplu, a devenit, în mod gradual, inacceptabilă.

Chiar şi acum, totuşi, copiii sunt supuşi devreme în viaţă unor situaţii defavorabile, suferinţelor, abuzului şi neglijenţei repetate, factori care conduc la o sănătate, învăţare şi funcţionare socială mult fragilizate. Dificultăţile timpurii pot pune indivizii pe o traiectorie de risc crescut pe toată durata vieţii. Din fericire, noi ştim destul de multe despre modul în care se întâmplă asta. În mod remarcabil, noi, de asemenea, cunoaştem faptul că anumite dificultăţi nu au legătură cu sărăcia sau lipsurile şi, de asemenea, există copii optimişti care prosperă şi se dezvoltă în ciuda realităţilor dificile şi, uneori, dăunătoare ale copilăriei.

Pentru a-i ajuta pe cei care vor avea de-a face cu astfel de condiţii adverse şi pentru a afla motivul pentru care răspunsurile la aceşti factori de stres sunt diferite, avem nevoie să aflăm mult mai multe despre modul în care experienţele greutăţilor din copilărie afectează funcţionarea celulară şi se transpun în modificările moleculare şi genetice care produc efecte biologice asupra dezvoltării şi sănătăţii.

Un progres semnificativ a fost făcut în acest domeniu, fapt demonstrat de cantitatea şi calitatea lucrărilor care au apărut ca urmare a colocviului Sackler, denumit Biological Embedding of Early Social Adversity: From Fruit Flies to Kindergartners. Acesta a avut loc în Irvine, California, cu numai un an în urmă și a fost sponsorizat de Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite şi de Institutul Canadian pentru Cercetări Avansate. Acum pare destul de clar faptul că greutăţile din copilărie, într-adevăr, produc modificări biologice. Dar, cât de importantă este pentru dezvoltarea unui copil această “înglobare” biologică în anumite consecinţe psihologice sau de sănătate – şi care este motivul pentru care aceste modificări persistă de-a lungul vieţii?

Din timpul anilor 1980, atunci când rezultatele unui studiu realizat de epidemiologul Michael Marmot de la Universitatea College London asupra sănătăţii funcţionarilor publici au început să fie cunoscute, statutul socioeconomic a fost recunoscut ca fiind cel mai important factor predictiv al sănătăţii umane. Înainte de acel moment, epidemiologii se adaptau la el mai degrabă, în loc să-l studieze. Această metoda ascundea o realitate cheie: relaţia cu sănătatea este graduală şi continuă, deci la toate nivelurile sociale sănătatea ta este, în medie, un pic mai bună decât a persoanei imediat de sub tine şi un pic mai rea decât a persoanei imediat de deasupra ta.

Încă şi mai convingător, statutul socioeconomic este un factor predictiv a celor mai multe boli, nu numai a unei singure boli, cum ar fi bolile cardiace coronariene sau a unei categorii, cum este cancerul. Efectul are loc de-a lungul grupelor de vârstă, astfel încât copiii din comunităţile sărace sau dezavantajate au, asemenea părinţilor sau îngrijitorilor lor, mult mai multe şanse de a se îmbolnăvi atunci sau, mai târziu, când vor deveni adulţi.

O explicaţie a acestui fapt ar fi că oamenii din comunităţile mai sărace experimentează mai multe dificultăţi, care le compromit rezistenţa şi le cresc riscul de boli, vătămări sau tulburări psihiatrice. Prin urmare, greutăţile timpurii pun indivizii pe o traiectorie de risc crescut de-a lungul întregii vieţi: rezultate proaste la şcoală, sarcină adolescentină, criminalitate, obezitate, hipertensiune, depresie, boli coronariene, diabet, îmbătrânire prematură şi pierderi de memorie la vârste înaintate.

Multe studii asupra animalelor şi oamenilor, cum ar fi cele realizate de psihiatrul Michael Rutter de la Universitatea College London, au arătat efectele experienţelor timpurii asupra sănătăţii şi bunăstării de mai târziu.

Altundeva, cercetarea realizată de  Bruce McEwen a arătat mai multe despre modul în care stresul pre şi postnatal afectează un set complex de interacţiuni dintre hipotalamus, glanda pituitară şi glandele suprarenale (axa HPA). Ele sunt, cu toatele, parte a sistemului neuroendocrin al corpului, sistem care controlează reacţiile la stres şi reglează multe lucruri, incluzând aici digestia, sistemul imunitar, emoţiile, sexualitatea, precum şi stocarea şi consumul de energie. Este, de asemenea, implicat şi în procesele inflamator, metabolic şi autonom ale sistemului nervos.

Astfel de sisteme ne ajută să ne adaptăm la stres. Dar, atunci când oamenii au de-a face în copilărie cu stresul, care poate veni sub forma unei alimentaţii necorespunzătoare, neglijenţă şi abuz, corpul creşte producţia hormonului de stres numit cortisol. În mod normal, cortisolul are grijă de organele noastre, inclusiv creierul, mărind nivelul de zahăr din sânge şi oprind sistemul imunitar din a se epuiza. Dar, nivelurile crescute de cortisol pot opri sistemul imunitar şi pot afecta o parte a creierului, hipocampul, obstrucţionând, astfel, procesul de învăţare şi memoria.

Programaţi pentru stres

Sărăcia nu este singurul element al mediilor umile. Copiii din clasele socioeconomice de mijloc sau înalte au, de asemenea, de luptat cu dificultăţi, după cum este arătat de deceniile de date adunate de studiul Adverse Childhood Experience, derulat de Centrele de Prevenire şi Control a Bolilor din Atlanta, Georgia şi de consorţiul de îngrijire Kaiser Permanente din San Diego, California. Astfel de experienţe nu au legătură numai cu evenimente dramatice – aspectele cronice recurente şi, de obicei, rutinare ale haosului şi neglijenţei familiale, de asemenea, afectează dezvoltarea.

Există unele aspecte interesante ale acestor efecte. Dacă mediul din copilărie poate semnala o viaţă de dificultăţi şi lupte, un copil ar putea fi “programat” pentru aptitudini fizice şi de comportament care l-ar putea ajuta să se adapteze unor factori de stres sau probleme din viitor. Acest proces include stocarea unei cantităţi mai mari de grăsime pentru a se pregăti pentru o alimentaţie necorespunzătoare sau hipervigilenţa pentru se pregăti pentru medii imprevizibile.

Pregătirea corpului pentru ceea ce poate fi mai rău nu este întotdeauna avantajos. Dacă oamenii care au o greutate mică la naştere au parte de o supraalimentaţie ca adulţi, de exemplu, aceştia prezintă o mai mare incidenţă a bolilor cardiace, diabet şi hipertensiune, în conformitate cu o cercetare derulată de David Barker de la Universitatea Southampton, Marea Britanie.

Un alt aspect important este că unii copii prezintă o capacitate remarcabilă de a se dezvolta în ciuda faptului că sunt crescuţi în medii foarte stresante şi haotice. Ideea copiilor “păpădie”, care vor creşte şi se vor dezvolta în cele mai diverse circumstanţe, provine din cercetarea realizată de unul dintre noi, Thomas Boyce, împreună cu Bruce Ellis, psiholog specializat în psihologia dezvoltării la Universitatea Arizona, Tucson.

Apoi, anumite alele sau variaţii ale unor gene specifice care fac ca cineva să fie mai vulnerabil la, să spunem, abuzul de substanţe sau depresie sunt, în fapt, gene care, într-un mediu propice, ar putea conduce la caracteristici mai bune decât media. Astfel de copii “orhidee” au nevoie de un mediu propice pentru a se putea dezvolta şi înflori. Cheia este reprezentată de faptul că consecinţele unor astfel de medii depind parţial de susceptibilităţile individuale.

Deşi cercetarea a furnizat dovezi că mediile sociale timpurii sunt strâns asociate cu diferenţele individuale de răspuns la stres, niciun proces biologic fundamental nu a fost corelat în mod convingător cu aceste diferenţe, până relativ recent. Cercetarea realizată asupra interacţiunii mediu-genă oferă, în prezent, candidaţi decenţi.

Primul mecanism, interacţiunea genă-mediu, are legătură cu modul în care indivizii, care prezintă alele diferite, diferă în ceea ce priveşte sensibilitatea la mediu. De exemplu, mulţi copii care s-au născut într-un mediu dificil prezintă variaţii genetice care îi predispun la afecţiuni ale sistemului de management al stresului, în timp ce alţii prezintă gene care rezolvă această problemă.

Multe alte gene sunt, de asemenea, importante aici, inclusiv cele implicate în axa de stres HPA, în dezvoltarea creierului, precum şi în comunicarea din interiorul creierului. Chiar şi sistemul imunitar şi microorganismele din intestin comunică cu creierul şi afectează modul în care se exprimă genele sale.

Al doilea mecanism este epigenetica, care spune că, de exemplu, trăsături moştenite stabile apar ca urmare a faptului că unor gene le este adăugat un mic marcaj chimic, numit grup metil. Această metilare poate face ca o gena să nu mai fie activă în mod frecvent, pentru că nu mai este accesibilă. Studiile asupra şobolanilor realizate de Michael Meaney şi de colegii acestuia de la McGill University din Montreal, Canada, arată cum funcţionează acest mecanism.

Unele mame de şobolani îşi ling şi îşi îngrijesc puii mai mult, în timp ce altele sunt mult mai puţin demonstrative. Atunci când puii sunt linşi şi îngrijiţi rar, o genă implicată în axa de stres care codifică receptorii glucocorticoizi – care au rol în înlăturarea cortisolului – este modificată prin metilare. Aceasta metilare are ca efect faptul că puii prezintă mai puţini astfel de receptori în creierele lor, care vor afecta, la rândul lor, cât de bine se vor adapta la stres, cum vor învăţa şi cum se vor comporta faţă de proprii lor pui. Împerecherea încrucişată a puilor a arătat faptul că femelele adulte îşi ling şi îşi îngrijesc puii în acelaşi mod în care ele erau îngrijite de mamele sau de mamele lor vitrege.

Au apărut dovezi care arată faptul că tulburările majore în copilărie sunt corelate cu diferenţe ale metilării ADN şi ale expresiei genelor care predispun indivizii la adaptarea la mediul dificil. Meaney şi alţii au arătat faptul ca unele victime ale suicidului, cu o istorie timpurie a abuzului, prezintă metilarea genei responsabile pentru receptorul glucocorticoid şi o reducere ulterioară a expresiei sale din creier.

Modele interesante de metilare de-a lungul a genomuri întregi au fost revelate de cercetători, incluzând aici psihiatrul Marilyn Essex de la Universitatea Wisconsin-Madison şi epigeneticianul Michael Kobor de la Universitatea British Columbia din Vancouver, Canada. Ei au descoperit faptul că modelele stabilite timpuriu în cazul celor care suferă greutăţi în copilărie, par a fi încă prezente în adolescenţă.

Deşi aceste rezultate par a fi ispititoare, noi avem nevoie să cunoaştem mult mai multe înainte să putem spune exact care este modul prin care acest proces programează ceea ce se întâmplă unui copil. De exemplu, care este durata de-a lungul căreia persistă efectele epigenetice şi cât de stabile sau reversibile sunt ele în faţa unor intervenţii, cum ar fi oferirea unui mediu mai propice acasă sau un club de mic dejun la şcoală?

Dacă dorim să facem presupuneri largi asupra proceselor moleculare care au legătură cu dificultăţile timpurii şi cu ceea ce se întâmplă mai târziu, vom avea nevoie de o imagine mai amplă despre modul în care interacţionează genele şi mediul. Aceasta va trebui să arate modul în care diferenţele dintre indivizi şi riscul de îmbolnăvire apar ca urmare a interacţionării a mai multor factori, cum ar fi variaţiile alelelor, multiplele tipuri de modificări epigenetice şi o mulţime de alte dimensiuni sociale.

Copilăria este perioada unei mari plasticităţi a creierului, în care diferenţele în dezvoltarea cognitivă, socială şi emoţională încep să se consolideze. Experienţele, apoi, pot afecta multe aspecte ale dezvoltării creierului, incluzând tipul (glial sau neuronal) şi numărul de celule nervoase dezvoltate, precum şi amploarea ramificării sau subdezvoltării. Din fericire, acest proces nu este unul determinist: perioadele critice de dezvoltare oferă oportunităţi, în care creierul este în mod special pregătit pentru o nouă stimulare.

Deschizând o fereastră

Cu trei luni înainte de naşterea unui copil, de exemplu, ferestrele cheie pentru stabilirea căilor senzoriale – inclusiv vederea şi auzul – se deschid. Aceste procese ating un maxim, şi apoi descresc în importanţă, până când copilul atinge vârsta de 3 luni. Cercetarea realizată de Jane Werker de la Universitatea British Columbia, de exemplu, arată modul în care bebeluşii învaţă sunete ale limbii lor native încă din uter. Perioadele critice pentru învăţarea limbii prezintă un maxim între 6 şi 9 luni de la naştere, apoi se închid la vârsta de 4 ani.

În timpul perioadelor critice, circuitele neuronale implicate sunt sculptate şi pot fi modificate prin experienţă. Neurologul Takao Hensch de la Universitatea Harvard a identificat moleculele care acţionează ca “frâne”, implicate în deschiderea şi închiderea acestor perioade critice. Echipa lui a arătat faptul că este posibil să manipulezi aceste molecule pentru a redeschide sau extinde perioadele critice de dezvoltare. Acestea oferă implicaţii interesante pentru restabilirea plasticităţii, mărind potenţialul intervenţiilor de orice tip, precum și pentru tratarea tulburărilor neurologice.

Ideea că dificultăţile sociale timpurii ar putea fi înglobate biologic a parcurs un drum lung, dar mai are încă multe de oferit. Noi ştim, de exemplu, că creierul joacă un rol crucial în înglobare – dar tot avem nevoie să cunoaştem modul în care interacţiunile dintre gene şi mediu se corelează cu contextul social şi cu creierul. Care circuite din creier sunt implicate? Cum influenţează diferitele variaţii genetice răspunsul creierului la dificultăţile sociale? Care sunt condiţiile sociale care afectează puternic dezvoltarea creierului? Şi care sunt procesele adaptative prin care reţelele genetice, modelele epigenetice şi circuitele neuronale lucrează împreună pentru a influenţa modul în care noi ne formăm?

Mulţi economişti sunt de acord cu ideea că randamentele investiţiilor făcute în copilărie – un succes crescut la şcoală, o sănătate mai bună, un grad de criminalitate redus – depăşesc cu mult costurile tratării problemelor derivate din inegalităţile timpurii. Scopul nostru ar trebui să fie găsirea cheilor biologice ale dezvoltării optime. Apoi putem garanta că toţi copiii, în special cei care cresc în medii abuzive sau sărace, prosperă.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului scarred-for-life-the-biology-of-childhood-hardship, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu