De ce urâm exerciţiile fizice atât de mult?

Exerciţiul fizic conferă sănătăţii beneficii imense. Atunci, de ce oare adesea acesta pare o corvoadă? Cum am ajuns să favorizăm statul în fotoliu în dauna unui exerciţiu fizic măcar moderat? În ce este implicată evoluţia? Biologul evoluţionist Daniel Lieberman explică acest paradox în cadrul interviului ce urmează.

De ce aţi început să studiaţi evoluţia alergatului şi a exerciţiului fizic?

Am devenit interesat de mecanismul cu ajutorul căruia ne menţinem capul nemişcat atunci când alergăm. Totul a început în timp ce eu şi colegii mei făceam câteva experimente folosind porcii ca modele. Este foarte inconfortabil să urmăreşti un porc dând din cap în toate direcţiile în timp ce aleargă. Dar animalele care sunt bune la alergat, aşa cum suntem noi, reuşesc de asemenea să-şi menţină capul extrem de bine, acest lucru fiind important pentru fixarea privirii. Am început să ne gândim la oameni şi cimpanzei şi am dat naştere ipotezei legate de modul în care a evoluat procesul de menţinere a capului în timpul alergatului.

De ce credeţi că stabilizarea capului a evoluat pentru alergat şi nu pentru o altă formă de mişcare?

Dacă urmărim pe cineva care are o coafură în formă de coadă de cal, coada de cal sare în sus şi în jos. Acest lucru se datorează forţelor de azvârlire care acţionează asupra capului. Capul în sine rămâne foarte stabil. Există mecanisme speciale care ne conferă o abilitate mult mai mare de a percepe şi de a reacţiona rapid la accelerările capului.  De exemplu, la oameni, canalele semicirculare sunt mult mai largi în comparaţie cu cele ale maimuţelor.

Mersul pe jos nu creează astfel de acceleraţii. Şi nu cred că strămoşii noștri săreau pe trambulină sau se loveau reciproc în cap atât de mult. Singura explicaţie pe care o putem oferi este aceea că aceştia alergau.

Să fii capabil să alergi este ceva. Cum am ajuns atunci să devenim atleţi rezistenţi?

Ne-am dezvoltat din creaturi foarte non-active. Un cimpanzeu obişnuit poate parcurge 2-3 km pe zi, poate alerga aproximativ 100 de metri şi poate urca într-un copac sau doi. O persoană obişnuită care se întreţine din vânătoare merge sau aleargă între 9 şi 15 kilometri pe zi, iar organismul nostru deţine toate aceste caracteristici, literalmente din cap până în picioare, lucru care ne face să fim foarte buni la mersul pe jos şi la alergatul pe distanţe lungi.

Eu şi colegii mei, Dennis Bramble şi David Carrier, de la Universitatea din Utah, suntem de părere că avantajul cheie al omului a fost faptul că a continuat să vâneze. Noi putem alerga pe distanţe foarte lungi încercând să  alungăm animalele spre căldura şi să le determinăm să se supraîncălzeazscă. Noi putem alerga distanţe foarte lungi, maratoane de fapt, la viteze pe care alte animale le ating atunci când galopează. Acesta nu este un mers de rezistenţă în cazul patrupedelor, deoarece acestea se răcesc cu ajutorul gâfâitului, nişte respiraţii superficiale scurte. Nu este posibil să gâfâim şi să galopăm în acelaşi timp. Dacă am forţa un animal să galopeze pe căldură timp de 15 minute, într-o zi toridă, l-am ucide.

Dar noi avem mecanisme de adaptare pentru acest tip de rezistenţă la alergat?

Da. Corpurile noastre sunt împovărate cu tot felul de caracteristici: degetele de la picioare sunt scurte, necesitând mai puţină energie pentru a stabiliza şi a genera un  şoc mai redus atunci când alergăm; tendonul lui Ahile, care stochează şi eliberează energia corespunzătoare pe măsură ce alergăm, marele muşchi gluteus maximus care menţine trunchiul ferm şi stabilizează capul. Eu sunt un profesor de vârstă mijlocie, nu sunt un model de atlet extraordinar, dar pot alerga cu uşurinţă la un maraton cu o viteză care ar determina un câine de talia mea să galopeze.

Care este cel mai bun timp obţinut la un maraton?

3 ore şi 34 minute. Există persoane care poate alerga aproape de două ori mai repede decât mine.

Totuşi, dacă aţi face animal să alerge cu această viteză pe o distanţă atât de lungă, aţi...

Aş lua cina.

De ce, în ciuda adaptării noastre, ne-am transformat din atleţi rezistenţi în oameni care se uită la televizor neîncetat?

În trecutul nu  foarte îndepărtat s-a întâmplat ca un număr mare de oameni au fost scutiţi de a face activităţi fizice. Argumentul meu, din punct de vedere evolutiv, ar fi că absenţa activităţii fizice regulate, în fiecare zi, este patologică şi anormală. Într-o mulţime de studii medicale, comparăm oamenii care sunt bolnavi cu un lot de control. Dar cine face parte din acest lot de control? Lotul de control este alcătuit din occidentali relativ sedentari. Sunt de părere că încercăm să comparăm oameni care sunt bolnavi cu oameni care sunt anormali şi semi-patologici.

Dacă a fi inactiv este patologic şi anormal, atunci cum se face că urâm exerciţiul fizic atât de mult?

Nu a existat niciodată nici o presiune de selecţie progresivă care să ne facă să ne placă exerciţiul fizic. Dacă aţi fi un exemplar din omul de Neanderthal, un Homo erectus sau un om modern timpuriu, nu v-aţi gândi: "Doamne, mă duc să alerg ca să nu mă apuce depresia." Ei erau nevoiţi să parcurgă distanţe lungi în fiecare zi, pentru a putea supravieţui. Să nu facă mişcare nu a fost niciodată o opţiune, aşa că nu a existat niciodată nicio presiune de selecţie pentru a determina oamenii să facă mişcare. Dimpotrivă, a existat, probabil, un proces de selecţie pentru ai ajuta pe oameni să evite deplasarea inutilă când aveau ocazia. Unele persoane care se întreţineau din vânătoare aveau diete care însumau aproximativ 2200 de calorii pe zi. Atunci când aportul de energie este atât de scăzut, nu vă permiteţi să mergeţi să alergaţi doar de dragul distracţiei.

Deci, evoluţia a selectat trăsături care ne-au făcut să fim relaxaţi sau să fim leneşi?

Desigur. La fel ca de fiecare dată când tânjim după produse zaharoase sau  mâncăruri  grase. Acestea ar fi fost avantajoase pentru oamenii care au trăit înainte. Abia acum  au devenit neadaptaţi.

Când ne îndreptăm spre o staţie de tren şi există o scară fixă şi una rulantă, creierul nostru ne îndeamnă întotdeauna să folosim scara rulantă. Puşi în situaţia să alegem între o bucată de tort şi un morcov, am opta întotdeauna pentru tort. Nu este în interesul nostru, dar este, probabil, un instinct evolutiv foarte adânc înrădăcinat.

Care sunt consecinţele unui stil de viaţă modern sedentar?

Este greu să ne gândim  la o boală care nu este influenţată de activitatea fizică.  Putem să luăm drept exemplu doi ucigaşi majori: bolile de inimă şi cancerul. Inima necesită mişcare pentru a se dezvolta în mod corespunzător. Mişcarea creşte fluxul la nivelul arterelor periferice şi scade nivelul colesterolului, reducând riscul apariţiei unor boli cardio-vasculare cu cel puţin jumătate.

Cancerul de sân şi multe alte tipuri de cancer ale ţesutului reproductiv, de asemenea, sunt semnificativ influenţate de mişcare. Deoarece ceilalţi factori sunt constanţi, femeile care fac exerciţii fizice regulat au rate semnificativ mai mici de cancer decât femeile care nu fac mişcare regulat. S-a dovedit că putem reduce riscul de apariţie al cancerului de colon cu până la 30% cu ajutorul exerciţiilor. Mai mult chiar, există beneficii şi în ceea ce priveşte sănătatea mintală: asupra depresiei, anxietăţii, lista este incredibil de lungă.

Ce putem face cu privire la trăsăturile noastre care nu pot fi adaptate?

Dacă dorim să practicăm medicina preventivă, asta înseamnă că trebuie să consumăm alimente care s-ar putea să nu se numere printre preferatele noastre şi să facem exerciţii fizice atunci când nu dorim. Singura modalitate prin care putem face acest lucru este cu ajutorul unei forme de constrângere acceptată de societate. Există un motiv pentru care la şcoală copiii au nevoie de mâncare bună şi de exerciţiu fizic. Deoarece, altfel copiii nu ar avea parte de ele îndeajuns. În prezent,  aceste cerinţe se află în scădere în întreaga lume.

Dacă vom rezolva aceste probleme de sănătate, trebuie să ne forţăm să acţionăm în propriul nostru interes. Ca societate, ca şi cultură, trebuie să fim de acord într-un fel că este necesar sau să ne confruntăm cu consecinţele care presupun miliarde de oameni inapţi, supraponderali.

De-a lungul evoluţiei, au existat instincte care să încurajeze exerciţiul?

Da. Este important să recunoaştem că organismul nu este adaptat numai într-o direcţie sau în cealaltă. Există mai multe adaptări concurente. Deşi este adevărat că multe din instinctele noastre nu presupun să facem exerciţii, avem, de asemenea, alte adaptări care ne fac să ne bucurăm de exerciţiu. Exemplul cel mai evident este înălţimea alergătorului.

Care este avantajul evolutiv al înălţimii alergătorului?

Imaginaţi-vă că urmăriţi un animal şi va trebui să continuaţi să o faceţi. În timp ce îl urmăriţi, de obicei, depistaţi urmele în acelaşi timp, toate aceste lucruri având legătură cu spiritul de observaţie. Sunteţi în căutarea unor indicii din mediul înconjurător. Ce se întâmplă cu înălţimea unui alergător? Face ca totul să fie mai intens. Stimulează percepţia şi vigilenţa dumneavoastră senzorială.

Pot să vă dau un exemplu. În urmă cu câţiva ani am alergat la maratonul din Londra şi pe când eram aproape de final, îmi amintesc că am trecut pe lângă Big Ben şi m-am gândit: "Uau, Big Ben este foarte mare." Şi apoi îmi amintesc că mă gândeam în sinea mea: "Oh, probabil că eu sunt înalt."

Daniel Lieberman este profesor de biologie a evoluţiei umane la Universitatea Harvard. El este specializat în cercetarea deplasării umane şi a rezistenţei la alergat şi este un alergător împătimit de cursă lungă.