Internet interplanetarÎntrebare: v-aţi înscrie într-o excursie doar ”dus” pe Marte? Şi o altă întrebare pentru cei care au răspuns ”nu” la prima: dar dacă aţi avea conexiune Internet acolo?  Evident că ar fi mult mai plăcut dacă aţi avea acolo o ”porţie” constantă de videoclipuri. Ar fi oare posibil?

 

 

 

Cum vor accesa coloniştii spaţiului internetul, de pe Marte

Conceptul de Internet Interplanetar a apărut pentru prima oară în 1998, cam la un an şi un sfert de la aniversarea proiectării Internetului. La acea vreme, un om pe nume Vint Cerf rumega ideea viitorului Internetului pe motive întemeiate; Cerf a fost co-autor la elaborarea unei serii de norme ce alcătuiesc suita de protocoale ale Internetului (cunoscută sub numele de TCP/IP) care ajută la orchestrarea transferului de date printr-o reţea de dispozitive pe care o numim Internet.

"În 1997 mă întrebam în ce activitate să mă implic, de care să mai fie nevoie 25 de ani de acum încolo”, povesteşte Cerf într-un interviu recent pentru revista ”Wired”. "Şi după ce m-am consultat cu colegii de la Jet Propulsion Laboratory, am ajuns împreună la concluzia că aveam nevoie de o reţea mult mai bogată decât cea de care dispuneau NASA şi  alte agenţii spaţiale la acea vreme".

Iar prin ”mai bogată” Cerf înţelege ”mai funcţională”. "Dacă dorim să comunicăm între planete, este nevoie de protocoale de reţea care să se adapteze la distanţe imense, la o durată lungă de comunicare şi la o mulţime de semnale întrerupte. Comunicarea dintre Pământ şi Marte, de exemplu, durează între patru şi douăzeci de minute, în funcţie de poziţia fiecăreia dintre planete pe orbita sa. Şi de reţinut este că acesta este timpul necesar trimiterii informaţiei într-o singură direcţie. Aceasta este doar o problemă, printre multe altele: conectarea la un website aici pe Pământ se bazează pe căutarea unei adrese de IP cu un transfer de date, care se schimbă în mod constant. Încercarea de a localiza o adresă IP cu o întârziere de 8 minute a transferului de date dintre Pământ şi Marte pur şi simplu nu va fi posibilă.

Apoi mai există şi problema conectivităţii. Deconectările şi întreruperile de comunicare sunt printre cele mai mari impedimente în ceea ce priveşte o comunicare eficientă printr-o reţea interplanetară. Acestea ar putea fi cauzate de orice eveniment spaţial începând de la rotaţia unei planete în jurul axei sale (ceva care ar putea fi prevăzut şi anticipat) şi până la furtunile solare (care nu pot fi evitate). Dacă mai ţinem cont şi de vastele distanţe pe care trebuie să călătorească aceste comunicaţii, este uşor de înţeles de ce pot avea loc întârzieri, erori şi deconectări de care TCP/IP nu are cum să răspundă.



Astfel, Cerf a contribuit la elaborarea unei platforme care poate fi răspunzătoare de întârzieri de transmisie şi de deconectări:  Reţelele Tolerante la Perturbări (Disruption Tolerant Networking - DTN).

În inima acestui tip de comunicaţie în reţea se află Protocolul Bundle (BP), ceva asemănător cu IP. Diferenţa esenţială este că dacă protocolul IP se bazează pe un flux neîntrerupt de informaţii între un dispozitiv şi cel următor, BP permite stocarea informaţiei în pachete atunci când comunicaţiile sunt afectate, dar şi transmisia atunci când acestea se restabilesc. Această tehnică, denumită de NASA ”stochează şi dă mai departe”, permite reţelelor spaţiale să compenseze conectivitatea intermitentă.

Anul trecut, NASA şi Agenţia Spaţială Europeană au testat DTN şi BP când Sunita Williams, comandantul Staţiei Spaţiale Internaţionale, a pilotat de pe o orbită joasă un robot LEGO aflat în Germania.

Experimentul a fost încununat de succes, dar el reprezintă doar un prim pas. Trebuie să reţinem că DTN a fost proiectată să facă faţă unor lungi întârzieri şi unor întreruperi neanticipate. Comunicarea de pe orbită către suprafaţa Pământului prin intermediul unei conexiuni de înaltă calitate este relativ simplă, dar este o dovadă importantă a felului în care acest concept poate funcţiona. "Demonstraţia a arătat fezabilitatea folosirii unei noi infrastructuri de comunicaţii pentru trimiterea de comenzi către un robot de suprafaţă dintr-o navă spaţială orbitală şi pentru recepţionarea de către aceasta a unor imagini şi a unor date furnizate  de robotul respectiv,"  a spus  Badri Younes, administrator asociat adjunct pentru comunicări şi navigări spaţiale de la cartierul general al NASA, din Washington. "Reţeaua experimentală DTN pe care am testat-o de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale s-ar putea să fie cândva folosită de oamenii aflaţi într-o navă care orbitează Marte pentru a opera roboţii de pe suprafaţa Planetei Roşii, sau poate fi folosită de pe Pământ folosind drept relee sateliţii orbitali."

Agenţia este de părere că ”prin îmbunătăţirea perioadelor de transmitere a datelor se reduc riscul şi costurile, se asigură o mai mare securitate echipajului, se îmbunătăţeşte gradul de conştientizare operaţională... şi de fapt se realizează transmiterea rapidă a cunoştinţelor şi a schimbului de informaţii. Şi nu în ultimul rând, se scurtează desigur şi timpul de încărcare al videoclipurilor.  

Traducere de Daniela Albu după how-will-space-colonists-access-the-internet-on-mars.


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!