În 1887, fizicianul experimentalist Charles Vernon Boys încerca să construiască un experiment pentru măsurarea unor forțe foarte mici. Pentru aceasta avea nevoie de o bară de sticlă mai subțire decât putea găsi, așa că a încercat să facă el una într-un mod cu totul original.
Boys a adaptat o arbaletă, a lipit cu ceară capătul unei săgeți de capătul unui tub de sticlă, a încălzit sticla până a devenit lichidă și apoi a tras. Astfel a putut crea fire de sticlă și de 27 de metri lungime, însă cu proprietăți diferite față de cele pe care le aștepta. Sticla nu mai era transparentă și casantă, dar era la fel de rezistentă ca un fir de oțel. Chiar Boys scria: „Dacă o zână mi-ar fi promis să-mi îndeplinească orice dorință, i-aș fi cerut un lucru cu atât de multe proprietăți valoroase ca aceste fibre”.
Decenii după, fibra de sticlă era folosită deja pentru haine, fuzelaje de avioane, costume de astronauți, izolație, costume de protecție, crose de hochei.
Curând, cablurile de fibră de sticlă au înlocuit firele de cupru în transmiterea informației digitale. În anii '70 ai secolului trecut cercetătorii de la Corning Glassworks și de la Bell Labs au reușit să creeze fibre de sticlă transparente prin care se puteau transmite impulsuri laser - ceea ce numim fibră optică.
Cea mai mare parte a infrastructurii Internetului este alcătuită din cabluri de fibră optică aflate pe fundul oceanelor. Cel mai lung are 39.000 de kilometri si ajunge din Germania pana în India, Japonia și Australia. Cablurile din fibră optică vor rămâne probabil pentru decenii cea mai de încredere modalitate de a transporta informația, mai ieftin și mai rapid decât prin satelit.
Bibliografie: (1), (2), (3) și cartea Cum am ajuns aici de Steven Johnson, Editura Publica
