Razi tratand un pacientÎn Europa, medicina era un amestec între misticism, spiritualitate şi practicile medicale ale antichităţii. De cele mai multe ori, bolile erau puse pe seama destinului sau a dorinţei lui Dumnezeu, astfel luând naştere pelerinajele în scopuri curative.

 

 

Alţi oameni recurgeau la metode precum medicina folclorică, ce cuprindea folosirea ierburilor în combinaţie cu diferite incantaţii.

Medicina medievală europeană a înflorit cu adevărat abia în secolul al XII-lea, când multe dintre textele arabe despre medicina islamică au fost traduse în latină.

 

Omul anatomic

Astrologia era strâns legată de medicină, astfel, un bun vindecător trebuia să ştie măcar bazele acesteia



Razi, medic persan (865-925)

Razi s-a născut la data de 28 august 865 şi a murit la 6 octombrie 925. La vârsta de treizeci de ani, şi-a îndreptat atenţia spre medicină, deoarece experimentele alchimice efectuate de el i-au cauzat o boală la ochi.

A învăţat medicina de la Ali ibn Sahl Rabban al-Tabari, un vindecător şi filozof născut în Merv. Razi a devenit faimos în oraşul său natal, Rayy, la vârsta de 40 de ani mutându-se în Bagdad. În anul 907 se întoarce în Rayy.

Razi, medic persan

Razi, medic medieval persan

De-a lungul vieţii a scris numeroase cărţi şi a avut mulţi studenţi, însă  boala, care a început ca o cataractă, a dus la orbire completă. Unul din studenţii săi a încercat să-l trateze, însă el nu a fost de acord, spunând că nu mai are rost, din moment ce moartea se apropie. Într-adevăr, la câteva zile după rostirea acestor cuvinte, Razi a încetat din viaţă.

Totuşi, descoperirile şi tratamentele lăsate în urmă de el au adus o contribuţie majoră în multe domenii, precum alchimia, filozofia, dar mai ales în medicină. De exemplu, el a făcut prima descriere a variolei şi a făcut distincţia dintre aceasta şi pojar în cartea sa, “al-Judari wa al-Hasbah” (“Variola şi pojarul”), tradusă în latină de două ori, în secolul al XVIII-lea. De asemenea, a fost primul care a considerat febra ca un mecanism automat de apărare, tot el descoperind şi astmul alergic, fiind chiar şi inventatorul unor instrumente precum piua, spatula, fiola, utilizate în farmacii până la începutul secolului al XX-lea.

Acest sclipitor savant nu se limita la a-şi trata pacienţii, fiind şi o fire militantă faţă de acţiunile altor medici. El lua atitudine, atacând şarlatanii şi medicii falşi care vindeau “leacuri” pe străzi. De asemenea, Razi nu avea nicio problemă să recunoască faptul că, oricât de bun ar fi un medic, acesta nu poate avea toate răspunsurile sau toate leacurile necesare tratării unei boli.

O faimoasă  scriere a sa este “Man la Yahduruhu Al-Tabib” (“Un manual medical pentru publicul general”), care, după cum spune şi titlul, era dedicată publicului şi scrisă pe înţelesul oricui. Astfel, oricine putea învăţa din acest manual cum să prepare leacuri pentru diferite afecţiuni, ingredientele necesare găsindu-se foarte uşor.

Razi, tratand un pacient

Razi, tratând un pacient.

 


Ibn Sina sau Avicenna  (980-1037)

Ibn Sina sau Avicenna  (980-1037) este un alt mare medic persan, cunoscut ca părintele medicinei moderne. El s-a născut în Afshana, Persia. Pe mama sa o chema Setareh , iar tatăl său era Abdullah, un învăţat respectat care şi-a educat fiul cu multă grijă.

 

Avicenna

Avicenna, medic persan


Abu Ali Sina, cunoscut mai ales după numele de Ibn Sina, sau numele său latinizat, Avicenna, s-a născut în 980 în Iranul de astăzi. La vârsta de 14 ani, Avicenna deja îşi depăşea profesorii în materie de cunoştinţe. Avea o inteligenţă şi o memorie uimitoare, potenţialul său dovedindu-se a fi foarte mare, încă de la vârste fragede. La vârsta de 18 ani a primit statutul de medic, această meserie părându-i-se uşoară în comparaţie cu învăţarea fizicii sau a matematicii. Vestea despre tânărul medic s-a împrăştiat repede, mulţi oameni venind la el pentru a primi tratament gratuit.

În anul 997 l-a tratat pe emir de o boală gravă, acesta recompensându-l cu acces total la Biblioteca Regală, iar după moartea tatălui său, Ibn Sina a ajuns în cele din urmă în Gorgan, aproape de Marea Caspică, unde a început să scrie cea mai importantă lucrare a sa, „Al-Qanun fi al-Tibb”, în traducere “Canonul Medicinei”, în care era inclusă medicina greacă, musulmană şi indiană. Lucrarea este considerată una dintre cele mai faimoase scrieri din istoria medicinei.

După un timp, a mers în Urgench, Uzbekistanul modern, unde a început să lucreze ca medic, vizirul de acolo oferindu-i o anumită sumă de bani. Mai târziu, dorind să-şi lărgească orizonturile, a plecat în diverse călătorii, ajungând în cele din urmă în Rai, aflat în vecinătatea Teheranului modern, unde a scris aproximativ treizeci dintre cele patru sute cincizeci de tratate ale sale, dar din care, din păcate, au supravieţuit doar două sute cincizeci.

Apoi a mers înspre sud, ajungând la Hamadan, unde a lucrat pentru o doamnă de viţă nobilă. În ultimii zece-doisprezece ani din viaţa sa, Avicenna l-a însoţit cu rolul de medic pe Abu Ja'far 'Ala Addaula, în numeroasele sale campanii.

Deşi avea impus un regim, Avicenna a refuzat să îl urmeze, considerând că e mai bine să trăiască o viaţă scurtă, dar fericită. A murit în iunie 1037, la vârsta de 58 de ani şi a fost îngropat la Hamadan, Iran.

Am pomenit mai devreme de lucrarea sa faimoasă, “Canonul medicinei”, o enciclopedie medicală ce cuprinde paisprezece volume. Această carte este cunoscută pentru introducerea cuantificării în medicină, ea incluzând şi noţiuni precum bolile cu transmitere sexuală, bolile contagioase, neuropsihiatria, analiza factorului de risc, măsuri de evitare a împrăştierii bolii, precum carantina, şi multe altele. Ea a fost finalizată în anul 1025 şi a fost folosită ca text medical standard, atât în Imperiul Islamic, cât şi în Europa.

Observăm că în special prin această lucrare a sa, “Canonul Medicinei”, Ibn Sina a adus o contribuţie majoră la înţelegerea şi tratarea bolilor, deschizând fără teamă noi porţi spre universul medicinei moderne.

 

Rogerius Salernitanus (1140-1195)

Rogerius Salernitanus, numit şi Roger Frugard (1140-1195), născut în Salerno, un oraş din nord-vestul Italiei, este un medic care în jurul anului 1180 a scris şi el o lucrare despre chirurgie numită “Practica Chirurgiae” (“Practica chirurgiei”), o lucrare scurtă, dar concisă.

Rogerius era foarte cunoscut pentru felul lui simplu de a trata diferite afecţiuni. De exemplu, el recomanda un pansament cu albuş de ou pentru durerile în gât. Era un observator independent, fiind convins că nervii nu se pot regenera.

“Practica Chirurgiae” a fost primul text medieval despre chirurgie care s-a folosit în universităţile din Europa, precum în cele din Bologna şi Montpellier. Acest text a avut o contribuţie majoră la ridicarea statutului chirurgiei, care era considerată mult inferioară medicinei pure.

Cei mai buni oameni de ştiinţă din acele vremuri, printre care şi medici, se găseau totuşi în Imperiul Islamic. Acolo au fost înfiinţate primele spitale moderne şi primele şcoli de medicină, în care absolvenţii primeau diplome. De asemenea, primele spitale psihiatrice au fost înfiinţate tot acolo.

Islamicii pot fi consideraţi adevăraţi deschizători de drumuri, ţinând cont de numeroasele noutăţi aduse în lumea medicinei şi nu numai, aşa că nu trebuie să ne mire nici faptul că cel mai vechi experiment medical cunoscut a fost făcut de un om de ştiinţă persan, Zakariā-ye Rāzi (Razi). El dorea să ştie care este cel mai igienic loc pentru a construi un spital, aşa că a folosit bucăţi de carne crudă pe care le-a împrăştiat prin tot Bagdadul. Locul în care carnea s-a descompus cel mai lent a fost ales drept locul în care şi-a construit noua clinică.

 

Theodoric Borgognoni (1205-1296)

Un medic care a adus o contribuţie majoră în medicină este Theodoric Borgognoni (1205-1296), născut la Lucca, Italia. A fost studentul lui Ugo Borgognoni, un medic faimos, şi nu este exclus să-i fi fost chiar fiu.

În anul 1240 a devenit medicul personal al Papei Innocent al IV-lea, devenind episcop în 1262. Din 1266 şi până la moartea sa, în 1296, a lucrat în serviciul Episcopului de Cerva, aproape de Ravenna, un oraş din regiunea Emilia-Romagna.

Theodoric este considerat a fi cel mai însemnat chirurg al Evului Mediu. El este responsabil pentru introducerea în chirurgie a antisepticelor şi a anestezicelor, folosind o soluţie îmbibată într-un burete pe care îl punea sub nasul pacientului, lăsându-l pe acesta inconştient. Această soluţie era un amestec de opiu, suc de dude, cucută, mătrăgună şi alte substanţe. Un amestec ciudat, într-adevăr. O lucrare foarte importantă a lui Borgognoni este tratatul numit “Cyrurgia” („Chirurgia”), scris în secolul al XIII-lea, ce cuprinde patru volume în care se vorbeşte, evident, despre chirurgie, incluzând toate aspectele sale. Această scriere este, însă, destul de criticată din cauză că autorul a contrazis unele din teoriile lui Galen, un medic prestigios din perioada romană. În această carte au fost incluse şi metode de a trata răni intestinale şi stomacale, spunându-se că este foarte importantă evitarea intrării în contact a conţinutului acestora cu celelalte organe. Se mai scrie în această lucrare şi despre modalităţi de tratare a rănilor la cap, iar testul lui Borgognoni de diagnosticare a unui umăr dislocat se mai practică şi astăzi. Acesta constă în verificarea posibilităţii sau imposibilităţii pacientului de a-şi atinge urechea opusă cu palma braţului afectat.

 

Concluzie despre medicina medievală

Am putut vedea, deci, prin această scurtă călătorie în timp şi spaţiu, felul în care medicii medievali tratau bolnavii, încercau noi tehnici de vindecare, ori aduceau contribuţii proprii celor deja existente.

Avem tendinţa să spunem ca practicile folosite de medievali sunt vechi şi nesigure, ceea ce este de fapt adevărat, însă aici e vorba despre perspectivă, deoarece pentru ei erau noi, moderne, de înaltă tehnologie chiar. Este clar, deci, că niciodată nu va fi sigur să spunem că tot ceea ce se poate inventa, s-a inventat deja.

 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.