Critica e unul dintre cei patru călăreți ai apocalipsei, după cum numește John Gottman tiparele ce prevestesc divorțul într-un cuplu cu o acuratețe de 90%. Primul e critica revărsată metodic precum picătura chinezească. De aici, relația tinde să alunece pe un tobogan marcat de alte trei tipare negative: defensiva (se apără), zidirea (refuză comunicarea) și disprețul.


Ca să reușești în sabotarea unei relații până la despărțire trebuie ca ceea ce spui să fie:
· despre personalitatea ori caracterul cuiva, nu despre ceea ce face sau cum se comportă.
· încărcat din belșug cu reproșuri.
· bazat pe felul corect (cum ar trebui) de a face un lucru.
· să nu fie orientat pe îmbunătățire și încurajare, ci pe demonstrarea greșelilor/defectelor.
· înjositor; să denigrezi, să persiflezi.

Când un comentariu îndeplinește aceste cinci condiții e ceea ce numesc eu beșteleală. Doamne, Doamne! Unde e beșteleală, nimic nu poate crește. Și e plină lumea de uscăciuni. Te împiedici de ele pe stradă, prin școli (văleu!), prin autobuze, prin luări de cuvânt, la feisbuc, pe forumuri de tot felul. De zici că individa/individul simte o satisfacție sadică atunci când se revarsă cu potopul. Serios, cred că sunt și unii, mai ”întunecați” de felul lor, care simt o bucurie perversă din revărsarea fără margini a potopului criticist.

Critica celuilalt ne poate veni la îndemână mai ales când am fost educați în spiritul criticist, adică primind din abundență de la părinți inculți psihologic. Că așa am devenit oameni! Cotonogiți psihologic și, probabil, narcisici în mod compensator (mai puțin când așa ne e scris în stele).

Avem așteptarea ca lumea să se învârtă după deget și celălalt să se schimbe după cum vrem noi. Trăim cu impresia că avem o telecomandă prin care putem, la apăsarea unui buton, să înlocuim emoțiile și capriciile, nevoile și interesele, personalitatea și atitudinile celorlați. Dar nicidecum ale noastre, că „eu așa sunt și trebuie să mă accepți așa cum sunt”.

Are efect? Cel mult, pe moment. Comportamentul nu poate fi modificat prin critică. Și, totuși, insistăm. Ce poate fi mai absurd? Să introduci o nucă într-un perete de beton. Să-ți sufli nasul și să inspiri pe nas. Să te tragi de limbă ca să te întorci pe dos.

Ce simte persoana asupra căreia revărsăm critica? Ei, cine își mai consumă nervii cu acest efort empatic?! Empatia e doar pentru cursurile de inteligență emoțională. Știm bine că simțirea e doar pentru femei, bărbați feminizați și homosexuali.

Depinde de o variabilă numită sensibilitate la critică. Așa cum avem o sensibilitate variabilă la culori, avem una la critică. Unii se pot simți foarte ușor inflamați, alții mai puțin. Inflamația înseamnă, mai specific, respingere și devalorizare. Cum o fi ca alături de celălalt apropiat (coleg, rudă, părinte sau partener) să te simți așa aproape continuu?

Mai depinde și de relația cu o situație specifică. Poți primi o critică justificată ce te poate ustura mai ceva ca sosul de chilli consumat industrial. E legitimă, având legătură cu o situație adevărată (nu o ficțiune din creierul cuiva). Ai obținut o notă slabă la examen, o evaluare negativă la serviciu. Un adevăr poate fi dureros când îți pasă (nu când te doare-n cot). La ce bun să mai adaugi o critică negativă? Nu mai bine îți cumperi un cadou ca să-ți treacă supărarea? Nu, evident, mai bine (te) critici constructiv. Dar cum o fi asta? Trebuie să ai diplomă de inginer?

La fel și minciuna. Cineva te acuză de ceva neadevărat și te simți rănită. Spre exemplu, îți spune că nu ai muncit suficient pentru job/examen. Însă, tu știi bine că ai muncit (nu jucând Solitaire). Sau tot insistă că ai ceva bucurii la un coleg de serviciu. Știi bine că nu ai. Te poți simți rănită de insistența lui, iar el să ia supărarea ta ca o dovadă. Acesta e cazul criticilor. Au legătură cu situații/evenimente/fapte care sunt false, deși persoană care le invocă crede că sunt adevărate.

Funcția unui comportament critic e controlul celuilalt și, alteori, înjosirea lui, ca să te scoți deasupra basma curată. Să pui hamul pe el ca să se comporte după cum vrei tu. Cine e calul, eventual, jigărit și cine e călărețul faimos? se întreabă un personaj întunecat din abisul minții. Fiecare vrea hățurile pentru el ca să-l călărească pe celălalt. Aceasta e intenția inconștientă. Nobilă, vezi bine.

Două lucruri urâm visceral în relațiile noastre. Primul e controlul altuia asupra noastră și al doilea e devalorizarea. Evident că nu de controloarea din autobuz, ci de către acele persoane care contează. Exact aceste două fibre ale ființei noastre sunt atinse dureros prin critică. Există și cazul în care tolerăm și ne putem obișnui cu situația. Dar asta nu se mai cheamă bine psihologic, ci stres cronic.

Acuma, îți imaginezi că, știind aceste idei, te vei opri? Mă tem că nu - și vei continua cu critica. A devenit o rutină în relația ta? Rutinele sunt enervant de rezistente la schimbare. Mai repede poți dresa o pisică (recunoscute pentru independența personalității lor, numită altfel, rigiditate funcțională).

Totuși, dacă vrei să încerci, am o recomandare. Să cauți cu lupa orice lucru bun, pozitiv în acțiunile celuilalt și să apreciezi, chiar să lauzi. În același timp să tolerezi ceea ce ți se pare greșit. Iar când toleranța își atinge limita, îți vei exprima frustrarea și solicitarea, adică ce vrei de la celălalt, pe un ton răstit, mușcător ca un șuierat de bici, că altfel nu pricepe ce are de executat, tolomacul! Nu, ci calm și stăpânit. Sunt conștient că e ușor de scris aici și anevoios de practicat. Dar nu imposibil.

Articol preluat de pe blogul Să gândim corect despre psihologie, cu acordul autorului.

Puteți comenta folosind contul de pe site, de FB, Twitter sau Google ori ca vizitator (fără înregistrare). Pt vizitatori comentariile sunt moderate (aprobate de admin).

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Loghează-te ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 


Ne poți ajuta cu o donaţie.


PayPal ()


Contact
| T&C | © 2020 Scientia.ro