Medicina a produs una dintre cele mai cunoscute forme de vătămare a creierului: lobotomia frontală. Această intervenție presupune tăierea comunicării dintre lobii frontali și restul creierului. Lobul frontal nu este, în fapt, eliminat în cadrul lobotomiei; asta s-ar numi lobectomie. În cazul lobotomiei fibrele nervoase de sub cortexul frontal sunt tăiate, izolând celulele nervoase din lobul frontal de restul creierului. Comunicarea dintre lobul frontal și restul creierului este întreruptă, dar alimentarea cu sânge a lobului frontal se păstrează, deci țesutul nu moare.

Lobotomiile au fost efectuate pentru prima oară pe om ca o formă de terapie de către doctorul portughez Egas Moniz în anul 1937. Încercările anterioare arătaseră că intervenția chirurgicală avea un efect de calmare asupra cimpanzeilor, așa că Moniz s-a gândit că ar putea avea succes în calmarea pacienților cu probleme psihice, în era dinaintea apariției medicamentelor psihiatrice.

 


Lobul frontal, în roşu



Lui Moniz i s-a acordat Premiul Nobel în 1949 pentru „descoperirea valorii terapeutice a lobotomiei în cazul anumitor psihoze”. Mai târziu s-a înțeles însă că lobotomia provoacă probleme serioase pacienților... O echipă de cercetători au analizat toate cazurilor de pacienți cu lobotomie pe ambele părți ale creierului (lobotomie bilaterală). Niciunul dintre ei nu s-a mai întors la o viață productivă.

Moniz a împrumutat ideea lobotomiei de la doi cercetători americani, John Fulton și Carlyle Jacobsen, care au prezentat efectele calmante ale intervenției chirurgicale asupra unui cimpanzeu, Becky. Anterior operației, Becky era sălbatică și necontrolabilă. După terminarea prezentării, Moniz a întrebat dacă procedura s-ar putea aplica și pacienților din instituțiile psihiatrice, care erau, de asemenea, sălbatici și necontrolabili. Fulton a afirmat ulterior că a fost șocat de sugestie.

Dar Moniz a mers mai departe cu ideea, aplicând-o pe câțiva pacienți cu probleme mentale. Acesta a descoperit că injecțiile cu alcool în spatele lobilor frontali, distrugând fibrele ce conectează lobii frontali de alte zone ale creierului, au calmat pacienții necontrolabili.

Informații privind soluția miraculoasă a traversat Atlanticul. Doctorii americani au început să efectueze lobotomii cu miile la finalul anilor '40 ai secolului trecut.


Tehnica lui Freeman


Un doctor american, Walter Freeman, a creat o tehnică rapidă și simplă. Acesta insera o lamă prin soclul ochiului, deasupra ochiului, tăind fibrele ce conectează cortexul prefrontal de restul creierului.

 


Dr. Walter Freeman, stânga, şi dr. James W. Watts, studiin o imagine obţinută prin raze X, înainte de operaţie



Tehnica lui Freeman era așa de rapidă că putea fi efectuată oriunde, nefiind necesară internarea pacientului în spital. Singurul efect fizic vizibil era un ochi înnegrit.

Uneori Freeman nici nu le spunea pacienților că urma să li se facă lobotomie. El recomanda familiei să le dea pacienților ochelari de soare, nu explicații privind intervenția. Așa că mulți pacienți negau că ar fi fost operați.


Efectele lobotomiei

Efectele lobotomiei erau dificil de interpretat, pentru că pacienții era psihotici, fără contact cu realitatea. La finalul deceniului 4 al secolului al XX-lea lobotomia a început să fie folosită pe un nou grup de pacienți: persoane care sufereau de durere severă cronică, ce nu răspunde la niciun tratament.

Doctorii au observat că după lobotomie, pacienții nu se mai plângeau de dureri. Așadar, operația părea să fie utilă și în cazul acestora pacienți, care nu aveau probleme psihice.

Dar, deși părea a fi un succes, cu timpul consecințe dezastruoase au început să apară. S-a descoperit că unii pacienți deveniseră înceți în gândire și comportament, indiferenți, uneori neavând nicio reacție emoțională, o reducere drastică a interesului în orice și o lipsă evidentă de energie. Alții erau, dimpotrivă, euforici și lipsiți de inhibiții, neobosiți în activități fără sens. Unii pacienți au devenit promiscui în comportament. 

Pacienții ce suferiseră o lobotomie erau legați de stimul. Reacționau la orice era în fața lor, dar nu aveau reacții la situații ipotetice, la reguli ori planuri de viitor.

Mulți dintre pacienți s-au îngrășat. Aceștia mâncau indiferent dacă le era foame ori nu, singura condiție era să aibă mâncare în fața lor.

Cei cu lobotomie prezentau deficiențe în a executa sarcini ce presupuneau păstrarea în minte a unor informații pentru o perioadă mai lungă. Prin urmare, activități ca: planificări pe termen lung sau chiar simpla intenție de a face cumpărături sunt afectate.

Uneori simptome similare celor cu lobotomie sunt produse de pierderi masive de material cerebral în alte părți ale creierului (nu în lobul frontal).

Pe de altă parte, lobotomiile au asigurat informații valoroase cu privire la rolul special al cortexului prefrontal; scanări ulterioare au confirmat acest lucru. Aria prefrontală este activată atunci când indivizii sunt implicați în exercitarea puterii, crearea de planuri ori gândire creatoare. Lobii frontali, așadar, ne asigură capacitatea de a planifica, ceea ce reprezintă o trăsătură specifică speciei noastre.

O zonă a creierului denumită "girusul cingular anterior" din aria prefrontală a creierului, un pic deasupra ochilor, se activează atunci când oamenii sunt angajați în procesarea intenționată a informației. Asta sugerează existența unui circuit de comandă care controlează și alocă atenția. Poate că această zonă este locul proceselor executive de care psihologilor cognitivi le place să vorbească. Este vorba despre ceea ce cei mai mulți numesc "voință de putere". Dar această zonă este cea afectată în cazul lobotomiei.



— ••• —
Articolul este parte din cartea "Introducere în psihologie" de Russell A. Dewey
CUPRINS
(Cap.2: Sistemul nervos uman) - (Partea 2: Neuropsihologia) - Lobotomia

Credit imagini: wikipedia.org


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!