Luna trecută mai mult de 100 de milioane de oameni s-au uitat la Squid Game, sângerosul serial de pe Netflix. Dacă violența de pe ecran este dăunătoare sau nu pentru noi a făcut obiectul unor studii extinse. Consensul este că poate avea efecte negative. Dar întrebarea de ce ne place să privim violența a primit mult mai puțină atenție.
Moartea, sângele și violența au atras mereu mulțimea. Vechii romani se adunau să vadă carnagii pe Colosseum. În secolele care au urmat execuțiile publice au constituit mari atracții. În epoca modernă, regizorul de film Quentin Tarantino este de părere că: „În filme violența este tare. Îmi place”. Se pare că mulți dintre noi suntem de aceeași părere. Un studiu despre filmele cu încasări mari a descoperit că 90% dintre ele conțin cel puțin un fragment în care personajul principal a fost implicat într-un act de violență. În mod similar, majoritatea americanilor savurează filmele de groază și văd astfel de filme de câteva ori pe an.
Cine se uită la violență?
Unii oameni sunt mai predispuși decât alții către a găsi satisfacție în urmărirea unor produse media violente. Un bărbat agresiv și cu un grad scăzut de empatie este mai înclinat către a găsi violența incitantă. Există, de asemenea, anumite trăsături de personalitate asociate cu plăcerea de a urmări violența. Persoanelor extroverte, care caută experiențe incitante, și celor care sunt mai deschise către experiențe de natură estetică, le place într-o mai mare măsură să urmărească filme violente.
În schimb oamenii caracterizați de agreabilitate, care sunt definiți de modestie și simpatie față de ceilalți, sunt înclinați să se bucure mai puțin de conținutul violent.
De ce stau lucrurile astfel?
O teorie este că vizionarea unui conținut cu violență este cathartic, consumând excesul nostru de agresivitate. Totuși, această idee nu este sprijinită de prea multe dovezi. Când oamenii furioși urmăresc conținut violent au tendința de a a fi mai nervoși.
Cercetări mai recente rezultate din studiul filmelor de groază sugerează că pot exista trei categorii de oameni cărora le place să se uite la violență, fiecare având propriile motive.
Un grup a fost supranumit „dependenții de adrenalină”. Acești căutători de senzații tari își doresc experiențe noi și intense și sunt mai predispuși să se simtă însuflețiți de violență. O parte din acest grup poate fi compus din oameni cărora le place să-i vadă pe alții suferind. Sadicii văd durerea altora ca ceva normal și se bucură atunci când o observă.
Unui alt grup îi place să urmărească violență pentru că ei cred că învață ceva din ea. În studiile care au analizat filmele horror astfel de oameni sunt numiți „bătăușii albi”. La fel ca dependenții de adrenalină, ei simt emoții intense atunci când se uită la filme horror. Dar nu le plac aceste emoții. Le tolerează pentru că simt că îi ajută să învețe ceva despre cum să supraviețuiască.
Seamănă un pic cu masochismul benign, plăcerea unor experiențe care implică durere în condiții de siguranță. Dacă putem tolera unele dureri, putem avea ceva de câștigat. La fel cum comediile bizare ne pot învăța anumite abilități sociale, observarea violenței ne poate ajuta la formarea unor abilități de supraviețuire.
În fine, mai există un grup care pare să obțină ambele seturi de beneficii. Se bucură de senzațiile generate de observarea violenței și simt că învață ceva.
Ideea că oamenilor le place să observe violența în condiții siguranță, la televizor / pe computer ori telefon, deoarece îi poate învăța ceva, se numește „teoria simulării amenințărilor”. Asta se potrivește cu observația că cei care par cei mai atrași de observarea violenței (bărbații tineri agresivi) prezintă, de asemenea, cea mai mare probabilitate de a fi implicați în violențe.
Să urmărim violențe de la adăpostul canapelei noastre poate fi o metodă de a ne pregăti pentru o lume violentă și periculoasă. Violența ne atrage, așadar, pentru un motiv întemeiat. Este interesant de știut că un studiu recent a constatat că fanii filmelor horror și persoanele super-curioase au dovedit o mai bună reziliență psihică pe timpul pandemiei de COVID-19.
Chiar este violența ceea ce ne place?
Există motive să reevaluăm cât de mult ne place să observăm violența în sine. De exemplu, în cadrul unui studiu cercetătorii au pus două grupuri să urmărească filmul The Fugitive (1993). Unui grup i s-a arătat versiunea nemodificată a filmului, în timp ce altul a văzut o versiune din care secvențele cu violențe au fost înlăturate. În ciuda acestor diferențe, ambelor grupuri le-a plăcut filmul în mod egal.
Această concluzie a fost susținută și de alte studii care au descoperit, de asemenea, că eliminarea violenței dintr-un film nu îi face pe oameni să le placă filmul mai puțin. Există chiar dovezi că oamenilor le plac mai mult versiunile non-violente ale filmelor decât cele violente.
Multora s-ar putea, de fapt, să le placă un aspect comun celor două versiuni (tensiunea și suspansul), mai degrabă decât violența, în sine.
O altă posibilitate ar fi că oamenii apreciază în fapt acțiunea, nu violența. Observarea violenței oferă o oportunitate pentru a ne gândi la găsirea unui sens în viață. Privirea violenței ne permite să reflectăm asupra condiției umane, o experiență pe care o apreciem.
Există și alte teorii. „Teoria transferului entuziasmului” sugerează că vizionarea violenței ne incită, un sentiment care persistă până la sfârșitul filmului, făcând ca finalul să fie mai plăcut. „Ipoteza fructului interzis” avansează ideea că violența este percepută ca fiind interzisă, ceea ce o face atrăgătoare. În aceeași idee, mesajele de avertizare cresc interesul oamenilor pentru programele violente.
Pe de altă parte s-ar putea să ne placă mai degrabă actele de pedepsire justificată decât violența. Într-adevăr, ori de câte ori oamenii înțeleg că îi pot pedepsi pe cei care au greșit, centrele de recompensă ale creierului se activează. Totuși, mai puțin de jumătate din violența de la televizor este aplicată de către cei buni împotriva celor răi.
Există motive politice pentru violența din filme?
Toate acestea sugerează că mass-media ne oferă violență, deși mulți dintre noi nu o dorim sau nu avem nevoie.
De aceea ar trebui să vedem dacă există presiuni corporatiste, politice sau ideologice pot încuraja violența din filme la nivel global.
De exemplu, guvernul SUA are interese și influență cu privire la ce se întâmplă la Hollywood. Reprezentările violenței ne pot influența opiniile pentru politicile guvernamentale, ne pot încuraja să susținem legitimitatea puterii statului, precum și a violenței statale și ne pot influența în stabilirea „victimelor care merită atenția noastră”.
Dar violența ne poate deconecta de realitate. Când rata criminalității din lumea reală scade, violența de pe ecran ne poate face să credem că, de fapt, criminalitatea crește. Filmele sunt înșelătoare și cu privire la impactul real al violenței asupra corpului uman, aproape 90% dintre acțiunile violente dintr-un film nearătând adevăratele consecințe asupra victimei. Filmele pot masca, de asemenea, adevăratele consecințe ale violenței masculine împotriva femeilor și copiilor.
Politologul american Samuel Huntington a scris la un moment dat că „Occidentul a câștigat supremația asupra lumii nu prin superioritatea ideilor sale, ci mai degrabă prin superioritatea sa în aplicarea violenței organizate. Vesticii uită adesea acest fapt; ceilalți nu vor uita niciodată”.
Ar trebui să fim în permanență conștienți de modul în care violența (falsă) de pe micile ecranele sprijină violența din lumea reală.
Traducere și adaptare după: TheConversation
