Da, titlul pare pompos. Cine nu știe să gândească? Toți știm, doar cu asta ne ocupăm în fiecare zi, nu? Poate părea surprinzător, dar abilitatea de a gândi independent și matur nu este una care se deprinde prin simpla viețuire, de simpla trecere prin viață, ci este nevoie de pregătire. Mintea are nevoie să se înțeleagă pe sine, să înțeleagă cum funcționează pentru a fi în măsură să funcționeze corect.

De exemplu, că tot avem o criză sanitară în plină desfășurare, cum e posibil ca medicii să gândească atât de diferit pe probleme care nu pot avea două răspunsuri, cum ar fi dacă masca e utilă sau nu? Ori, în alt caz, cum e posibil, pentru a rămâne la domeniul medical, ca studenții la medicină să se „specializeze” în pseudomedicină?

Cum e posibil așa ceva? Trăim într-o societate în care se pune accent pe informație, pe date, socotindu-se, în mod evident greșit, că informația este suficientă pentru a trage concluzia corectă. Informația este necesară, dar nu suficientă pentru pentru a concluziona și acționa corect.

Avem tendința de a-i invidia și aprecia pe cei care știu multe date, enunță multe citate, fac paradă de numărul de cărți citite. Sigur, toate acestea nu sunt nesemnificative, dar ele nu garantează o gândire riguroasă, o capacitate de a gândi în mod logic și de a evita capcanele manipulării.

Ce ne propunem în acest articol este (extrem de) ambițios, și anume o introducere în mecanismele fundamentale ale minții umane, o prezentare a modalităților concrete și perene pe care le folosește mintea pentru a gândi și a argumenta. Vom pune în evidență modelele congenitale („preinstalate”) de raportare la lumea exterioară, altfel greu observabile, ale minții noastre.

Despre asta vom vorbi în articolul de față, despre modul în care funcționează mintea și modalități de a ne îmbunătăți capacitatea de a gândi.

La ce ajută acestea? Primele aplicații ar fi următoarele: vei înțelege mai bine și mai ușor discursul public, vei fi mai greu de manipulat, vei ști cum să abordezi orice subiect, vei fi în măsură să construiești argumente solide, greu de combătut.

Înțelegerea modului în care funcționează mintea asigură claritatea minții, iar claritatea minții asigură o bună înțelegerea a ceea ce gândesc și spun ceilalți, dezvăluind slăbiciunile argumentației acestora.

Probabil ați auzit de „predispozițiile cognitive” (bias - în engleză), care indică, în fapt, erori de judecată. Cele 4 mecanisme pe care le discutăm aici reprezintă nivelul fundamental. Adică, înțelegând aceste mecanisme, ar trebui să înțelegeți sursa erorilor de gândire. Dacă vreți, pentru a forța o analogie, „predispozițiile cognitive” sunt un fel de limbaj înalt de programare, pe când mecanismele gândirii prezentate în acest articol reprezintă „limbajul de asamblare”, cel cu ajutorul căruia se programează direct microcipul dispozitivului electronic. Ultimul limbaj este mai greu de asimilat și mai anevoios de utilizat, dar avantajele sunt de neprețuit.

Am scris și o serie de articole dedicate predispozițiilor cognitive, pe care le poți lectura aici.

O minte clară, care știe să gândească, poate înțelege rapid subiecte complicate, atunci când are datele necesare. Nu e nevoie să asculți neapărat „specialiștii” care să-ți spună ce să crezi, ci poți stabili cu propria minte când argumentația este corectă ori imperfectă. Mai mult, poți observa gândirea „specialiștilor” și înțelege dacă argumentația acestora este logică ori nu.

Lipsa capacității de a gândi cu propria minte este principala barieră în a înțelege știința, care duce la credulitate și expunere la manipulare, ceea ce, în termeni concreți înseamnă tentația pentru „soluții” simple și spectaculoase, cum ar fi adoptarea pseudoștiinței ori a diverse teorii ale conspirației.

Capacitatea de a gândi cu propria minte îți mai oferă două avantaje: înțelegi când nu ai informații suficiente (deci nu poți trage o concluzie clară pe un subiect) și știi de ce date mai ai nevoie pentru a-ți formula concluzia. Să spui, în cunoștință de cauză: „nu am cum să stabilesc dacă acest lucru e adevărat ori fals” indică un nivel de independență a gândirii pe care (prea) mulți nu-l au.

Există un nume pentru această capacitate a minții de a gândi corect? Am spune că da, și anume termenul „înțelepciune”, care se referă exact la capacitatea de înțelege și a judeca lucrurile, dar probabil că termenul are un iz arhaic, așa că nu-l vom utiliza în acest articol. Cu toate acestea, dacă aveți nevoie de cuvânt care să surprindă esența acestui articol, acesta este, asta încercăm să creionăm, un mic ghid pentru a crea o minte înțeleaptă.

Înainte de a trece la prezentarea celor patru mecanisme, o ultimă mențiune. Am scris în titlu: „să gândești cu propria minte”. Nu e clar că nu putem gândi cu mintea altuia? Desigur, dar alta este nuanța. Când v-ați format ultima dată o opinie pe orice subiect folosindu-vă propria minte? Nu avem de regulă tendința de a „împrumuta” gândirea altora? E mai simplu, nu? Ascultăm ce are altul de spus și cădem de acord cu cele afirmate. Ori nu sunt de acord, și atunci am ajuns, prin opoziție, la o concluzie. Dar este acesta un exercițiu de gândire real? Și cum știți că ați analizat realmente situația asupra căreia ați concluzionat, când, în fapt, ați fost doar un spectator?


Cele patru mecanisme fundamentale de funcționare a minții umane pe care le vom discuta în acest articol sunt următoarele: deducția, inducția, analogia și imaginația.

1. DEDUCȚIA
«Manipularea prin silogisme imperfecte»

Un raționament (silogism) este de forma: avem o serie de premise, iar pornind de la acestea tragem o concluzie, care nu este conținută în niciuna dintre premise. Deducem, așadar, o concluzie, pornind de la o serie de premise - de aici numele de „deducție”.

Modul în care formulăm premisele poate duce la concluzii care nu sunt adevărate. De multe ori formularea premiselor este de așa natură, încât erorile sunt greu de urmărit și identificat. Prin argumente imperfecte se poate ușor manipula și se poate ajunge la concluziile dorite, fără ca acestea să fie însă adevărate. Iată câteva exemple, pe care vă rog să le examinați:

Raționamentul 1:
· Toți oamenii sunt muritori.
· Maria este om.
· Maria este muritoare.

Raționamentul 2:
· Toate lebedele sunt albe.
· Greta este lebădă.
· Greta este albă.

Raționamentul 3:
· Toate animalele care zboară au aripi.
· Omul este animal.
· Omul zboară.
· Rezultă că: omul are aripi.

Raționamentul 4:
· Toți politicienii sunt mincinoși.
· Polibosos este politician.
· Polibosos este mincinos.

Raționamentul 5:
· Oamenii bogați au mulți bani.
· Oamenii care fură trebuie să aibă mai mult de câștigat decât de pierdut dacă fură.
· Oamenii bogați au mai mult de pierdut dacă fură.
· Rezultă că: oamenii bogați nu fură.

Acum rămâne să analizați cele 5 raționamente și să spuneți care este corect și care este imperfect, din diverse motive.

Să le analizăm pe rând.

Raționamentul 1 pare fără cusur. Nu doar că logic este corect, dar și în realitate. Spun că „nu doar logic”, pentru că se pot construi raționamente logice, fără a avea un corespondent în realitate. Iată un exemplu, modificând raționamentul nr. 1: „Toți oamenii sunt zebre. Maria este om. Maria este zebră”. Din punct de vedere logic nu sunt probleme cu silogismul. Doar că nu corespunde realității, pentru că omul nu e zebră. Prima premisă este corect construită gramatical, dar incorect sub aspectul corespondenței cu realitatea. Acest caz este evident sub aspectul realității. Nu este însă întotdeauna atât de ușor.

Raționamentul 2 este corect din punct de vedere logic. Dacă premisele sunt corecte, atunci el este corect și în realitate. Dar realitatea este diferită, pentru că există și lebede negre. Care este lecția acestui raționament? Că premisele, și atunci când par evidente, trebuie verificate. Din nou, un raționament corect construit din punct de vedere logic nu este unul care exprimă în mod necesar un adevăr despre lumea reală.

Raționamentul 3 este un pic mai subtil. Luate separat, premisele par a fi corecte. Numai că se folosesc ambiguități de limbaj pentru a trage o concluzie care în mod clar nu este adevărată (omul are aripi). Iată care sunt problemele. Întâi, nu toate animalele care zboară au aripi. Sunt animale, ca veverița zburătoare, care se deplasează prin aer, zboară (planează) dintr-un copac în altul, dar nu are aripi. Omul, într-adevăr, zboară, dar nu ca o pasăre, ci cu ajutorul unor instrumente, fie că e vorba de un avion, un deltaplan ori alt mijloc ingenios. O ambiguitate de limbaj dă o nuanță de corectitudine silogismului, dar este evident că se trage o concluzie falsă, fără legătură cu realitatea.

Raționamentul 4, pe care cine nu l-a folosit? pleacă de la o premisă cu un anumit grad de probabilitate (care nu este certă). Sigur, unii politicieni sunt mincinoși, dar nu toți. Și apoi cine nu este mincinos? Nu ni se aplică tuturor? Ba da, dar când spunem că „politicienii sunt mincinoși” nu ne referim la faptul că ei, ca orice om, mint din când în când, ci că mint pe probleme fundamentale, care țin de misiunea lor publică. Plecând de la o premisă posibil corectă, tragem o concluzie (care nu mai are nuanțe...) cu privire la o anumită persoană, care, din nou, e posibil să fie corectă, dar e posibil să fie falsă. Raționamentul nu ajută deloc în stabilirea adevărului cu privire la caracterul lui Polibosos.

Acest raționament (nr. 4) are o subtilitate. Atunci când cineva afirmă că „politicienii sunt mincinoși” nu va susține, cel mai probabil, dacă este provocat, că TOȚI politicienii sunt mincinoși”. Pe de altă parte, dacă spui că UNII politicieni sunt mincinoși”, raționamentul și-a pierdut tot farmecul și toată forța! Această omisiune, această excludere a lui „toți” este ceea ce dă forță și anvergură argumentului, chiar dacă într-un mod insidios.

Raționamentul 5 este și mai sofisticat. Fiecare premisă are un grad ridicat de credibilitate. Dar premisele nu sunt certe. Iar concluzia este în mod cert greșită, pentru că nu corespunde realității, pentru că știm nenumărate exemple de oameni bogați care fură.

În viața reală, cele mai multe argumente sunt de genul ultimului, cu mai multe premise. Dar unele premise sunt posibile ori probabile, nu certe. Faptul că suntem înclinați să credem că o premisă probabilă este adevărată, nu o face certă. În acele cazuri în care anumite premise sunt incerte, concluzia nu poate fi certă. Astfel de argumentații cu premise incerte se folosesc cel mai adesea pentru manipulare.

Ce învățăm de aici? Că pentru a trage concluzii valide, premisele raționamentului trebuie să fie certe și să fie corelate logic (să nu vorbească despre lucruri diferite, folosind ambiguități de limbaj). Nu este mereu ușor să identifici erorile de raționament. Suntem înclinați să catalogăm ce este „posibil / probabil” ca fiind cert, iar de aici concluziile par și ele certe, deși nu sunt. O altă dificultate este generată de faptul că în discursuri / discuții - raționamentele nu sunt clar structurate, ușor de urmărit și analizat, ca în exemplele de mai sus. Ele sunt ambalate în multe cuvinte, exemple, excursuri, care îngreunează efortul de urmărire a firului logic al raționamentului.

Deși este o activitate anevoioasă, doar analiza premiselor ne poate lămuri cu privire la cât de rațională este o concluzie. Radiografierea raționamentelor și identificarea viciilor de gândire devin rapid o plăcere, după ce înveți să identifici premisele și să le vezi șubrezenia.

Nu toți cei care raționează greșit vor neapărat să manipuleze. Cei mai mulți nu-și dau seama de erorile pe care le fac.

Raționamentele nu rezolvă totul

Iată un alt exemplu de raționament, care este greu de lămurit în viața reală:
· Distrugerea mediului natural al animalelor sălbatice este un lucru iresponsabil și inacceptabil.
· Construirea de autostrăzi peste Carpați duce inevitabil la distrugerea mediului natural al animalelor sălbatice.
· Prin urmare, construirea de autostrăzi peste Carpați este un lucru iresponsabil și inacceptabil.

Construcția este una logică. Dar epuizează subiectul? Putem lua o decizie pe baza acestui raționament? Putem, dar senzația e că nu avem încă toate datele, nu?

Dar dacă introducem o premisă suplimentară:
· „Construirea de autostrăzi peste Carpați va reduce cu 10% numărul accidentelor mortale de circulație și va genera o creștere economică de 1% anual”.
Acum suntem în situația de a pune în balanță mai multe seturi de premise și a vedea care premise sunt mai demne de luat în seamă, pentru a trage o concluzie.

Sunt nenumărate subiecte care sunt atât de problematice, că este extrem de dificil să tragi o concluzie în mod cert corectă. Ca să răspunzi dacă avortul înseamnă sau nu crimă, depinde de setul de premise pe care-l folosești (de regulă de natură legală, dar de multe ori se folosesc argumente de natură morală). Sau, în alt caz, este corect să impui țărilor în curs de dezvoltare standarde cu privire la emisiile cu efect de seră pe care le impui țărilor dezvoltate, care au o altă structură a economiei? Chiar dacă aceste standarde înseamnă regres economic pentru cei deja săraci? Ori, în alt registru, este corect să te opui ca alte țări să obțină bomba nucleară, atunci când tu ai un arsenal nuclear enorm, în continuă perfecționare? Ce vreau să menționez aici este că sunt multe subiecte unde setul de premise de folosit nu este de la sine înțeles. Iar unele subiecte pur și simplu nu au un răspuns corect, ci depind de alți factori, cum ar fi viziunea politică.

2. INDUCȚIA

Ești un meșteșugar în Atena sec. al V-lea î.e.n. și ai observat în fiecare zi a vieții tale cum Soarele se mișcă pe cer de dimineața până seara, în timp ce tu stai nemișcat, pe un sol mișcat doar de rare cutremure. Luna, la fel, doar că aceasta are un obicei diferit, acela de a se mișca pe bolta cerească doar pe timpul nopții. Ce înțelegi din aceste observații constante? Că Pământul este ceva static, iar Soarele și Luna sunt niște obiecte cosmice ce se deplasează pe cer, primul ziua, al doilea noaptea. Am ajuns la această concluzie, ce pare destul de pertinentă, pornind de la aspecte particulare, mișcarea unor corpuri cerești, observate în mod constant și obiectiv. Această abordare este una inductivă și are un rol important în judecarea corectă.

Am dat un exemplu mai sus despre care știm că este greșit. Asta pentru că între timp știința a luat naștere și s-a dezvoltat, a construit instrumente de explorare a cosmosului, a cules o multitudine de date suplimentare, a inventat călătoriile în afara Pământului, cu sau fără echipaj uman, și a aflat: 1) de ce Pământul pare să nu se miște; 2) de ce nu Soarele se învârte în jurul Pământului, ci invers. Dar iată o întrebare interesantă: dacă lucrurile ar sta așa cum credea meșteșugarul atenian, s-ar vedea lucrurile diferit? Adică, dacă Pământul chiar ar fi singurul obiect cosmic static, iar restul universului s-ar învârti în jurul acestuia, după legi pe care nu le cunoaștem. Asta e surprinzător, că nu... Chiar dacă este extrem de improbabil, nu putem elimina complet varianta în care Terra este un fel de punct central, în jurul căreia se învârte totul. Am putea face o simulare pe calculator cu un astfel de univers.

Iată un alt exemplu: trei călători merg pe trei drumuri diferite care duc către capitala țării. Când se întâlnesc, unul povestește că pe drumul lui a întâlnit o haită de lupi, care l-a speriat teribil. Ce concluzie ar trage toți trei, mai ales dacă s-ar întâmpla și a doua oară același lucru? Că drumul urmat de primul călător este de evitat. Vor concluziona că celelalte două drumuri sunt sigure. Este posibil ca și pe acelea să fie haite de lupi, dar regula pe care o pot formula după experiența avută e clară: nu lua drumul nr. 1, pentru că te întâlnești cu lupi!

Să ne mutăm la mare pentru un minut. Aveți o casă fără ferestre la 10 km de mare. Ieșiți o singură dată pe zi pe balcon, seara, pentru a verifica dacă a plouat în dimineața respectivă (plouă doar dimineața în orașul tău). Plouă, în medie, cam o dată la 4 zile. Când pământul e ud, tragi concluzia evidentă: a plouat azi. Dar într-o zi a avut loc un cutremur undeva departe în largul mării, iar valurile uriașe formate au ajuns până în curtea casei tale, chiar dacă și-au pierdut forța distructivă. Ieși la ora stabilită pe balcon, vezi pământul ud și tragi concluzia firească: a plouat și azi! De unde să știi că azi apa mării a ajuns la tine în grădină, dacă ții televizorul închis, cum faci tu?

Inducția este procesul de stabilire / identificare a unor reguli generale plecând de la cazuri particulare, este trecerea de la particular la universal, și este un instrument incredibil de puternic în „cartografierea” realității, care ne ajută să dăm sens lumii înconjurătoarea. Dar, cum am văzut, ne poate duce și la generalizări incorecte, la inventarea unor teorii false (cum ar fi aceea că Soarele se învârte în jurul Pământului).

Inducția este însă și un mijloc incredibil de eficient în propagandă și manipulare. Se folosesc anumite exemple pentru a trage concluzii generale.

Dacă vezi că într-un spital pacienții nu sunt îngrijiți cum trebuie, concluzionezi rapid că toate spitalele sunt așa. Este facil și, cine știe, poate și ai dreptate. Dar este posibil să n-ai, să fie vorba de un caz singular la spitalul respectiv.

La fel, dacă cei trei primari anteriori au promis rezolvarea problemei traficului, dar nu au făcut-o, vei concluziona că „niciun primar nu va rezolva problema traficului”. Dar s-ar putea să n-ai dreptate, ci primarul în funcție să aibă aceeași obsesie ca tine și să investească în rezolvarea problemei.

Viața de zi cu zi este plină de exemple care duc la generalizări. Inducția este, prin urmare, un instrument util, dar și periculos, în funcție de cum îl folosești. De aceea este foarte important de cunoscut modul în care funcționează și care sunt metodele de evitare a utilizării ei împotriva ta.

Un exemplu faimos al pericolelor (de data asta mortale) ale inducției l-am descris în acest articol, referitor la curcanul dinainte de Ziua recunoștinței, articol care merită citit după ce-l terminați pe acesta.

Inducția este mai convingătoare decât deducția. Este folosită în viața de zi de zi pentru „adevărurile ascunse”.

De exemplu, pentru a folosi o poveste recentă, ți-a spus cineva că un doctor a dat bani unei familii pentru a declara că o rudă a murit de COVID-19, nu de altă boală, cum a fost, într-adevăr, cazul. Și tragi concluzia că doctorii, în fapt, au inventat pandemia, declarând cazuri fictive, plătind acceptul rudelor unor pacienți. Afli de un caz, cel mai probabil inventat, și gata! ai tras o concluzie definitivă despre un fenomen mult mai mare.

Ți-a mărturisit o vedetă, la TV, că părintele X de la mănăstirea Y vindecă bolnavii de cancer; ori, în alt caz, clisma cu cafea. Vedeta îți povestește un caz anume, descrie pacientul, despre un cunoscut care a fost vindecat astfel. Nu ai cum să verifici, dar pare să vorbească serios! Și, sigur, plecând de la acest caz, cel mai probabil fictiv, tragi concluzia că, în fapt, vorbim de o capacitate generală de a vindeca boala, fie prin vizita la mănăstire, fie cu ajutorul cafelei.
 
Ai văzut că un musulman a provocat un incident terorist în țara X. Apoi altul un incident de aceeași natură în țara Y. Cât de tentantă e concluzia că toți cei 1.800.000.000 de musulmani sunt teroriști?

Ați observat că jucătorii de baschet sunt înalți? Mulți și astăzi „își dau copiii la baschet” pentru a crește mai înalți... Nu e deloc evident că, în fapt, echipele de baschet își selectează, în majoritate, ca jucători pe cei înalți. Ori că cei înalți sunt mai înclinați să joace baschet, pentru că au mai mult succes decât cei mărunți.

Inducția, cauzalitatea și corelația

Inducția dă bătăi de cap și oamenilor de știință, care, în anumite cazuri, confundă cauzalitatea cu corelația. Ca să folosim exemplul de mai sus, cel despre baschet, este ușor să faci confuzia pe care o fac mulți și să crezi că este o legătură de cauzalitate între jucatul baschetului și înălțimea jucătorilor, dar nu este; corelația stabilită, și anume că jucătorii de baschet sunt înalți, te duce la această concluzie.

Cercetătorii sunt în căutare de tipare în datele pe care le analizează. Și atunci când descoperă anumite tipare, cum ar fi faptul că cei care știu o a doua limbă străină au șanse mai mari să ia bacalaureatul, încearcă să vadă în ce fel această corelație are sens și dacă există o legătură de cauzalitate între cele două.

E foarte important de știut că una este corelația (că ai găsit o legătură între două fenomene) și alta este cauzalitatea (când fenomenul A produce cu necesitate fenomenul B). Știm, de exemplu, că există o corelație, dar și o legătură de cauzalitate între fulger și tunet, că primul îl generează pe al doilea, dar nu știm dacă simpla învățare a unei a doua limbi străine duce la un rezultat bun la bacalaureat, chiar dată datele arată asta (corelație).

Ca să vedeți cât de bizare pot fi concluziile bazate stric pe corelarea unor date, iată câteva exemple, bazate pe date reale:
1. consumul de înghețată este asociat cu creșterea numărului de omucideri
2. descreșterea numărului de pirați din lume este asociat cu încălzirea globală
3. creșterea consumului de hrană organică duce la creșterea cazurilor de autism.

Desigur că nu poate fi stabilită o legătură cauzală între una și alta, dar asta arată datele! Sursa: aici

Să ne gândim la următoarea situație, care s-ar putea să fie chiar reală, pentru a explica și mai bine capcanele corelației. Să presupunem că după o cercetare a tuturor instituțiilor de învățământ superior din țară o să constatăm că cei care poartă cravată termină studiile și se angajează într-un procent mult mai mare imediat după terminarea facultății decât cei care nu poartă cravată. Înseamnă asta că dacă porți cravată îți vei crește șansele de a termina facultatea și a fi angajat imediat după absolvire? Desigur că nu. Cel mai probabil are legătură cu faptul că instituțiile mai elitiste pun condiția purtării cravatei, iar în aceste instituții calitatea învățământului este foarte bună, iar angajatorii preferă să-i angajeze cu prioritate pe cei care absolvă aceste instituții elitiste.

Și exemplele pot continua.

Ce fac însă oamenii de știință pentru a nu dezinforma? Se asigură că înțeleg care este cauza reală acolo unde descoperă corelații ori cel puțin încearcă... Corelațiile sunt puncte de plecare în multe cercetări cu rezultate foarte bune. Și uneori ceea ce inițial este doar o corelație s-ar putea să ofere indicii despre cauzalitate, care, în alți termeni, oferă o explicație pentru un fenomen observat. Dar cercetătorii trebuie să se asigure că acolo unde văd corelații, acestea indică o legătură reală cauzală între elementele corelației, pentru că uneori, cum spuneam, corelațiile indică o legătură de cauzalitate.

Pe acest subiect, al diferenței dintre cauzalitate și corelație puteți citi mai multe aici (eng.).

Inducția și superstiția

Să ne imaginăm că sunt iubitor de fotbal. Merg la un meci dificil al echipei favorite și, împotriva tuturor așteptărilor, echipa mea câștigă. Următorul meci este dificil, de asemenea. Îmi amintesc că la meciul anterior am purtat un fular roșu, pentru prima dată. Îl iau iar. Echipa mea câștigă și al doilea meci. Mai e vreun dubiu că fularul a avut rolul lui? O să-l iau la toate meciurile de acum încolo, căci am văzut o regulă clară: atunci când port fularul roșu, echipa mea câștigă. Nu mai câștigă meciul 3? Altceva a intervenit, deși, cel mai probabil fularul și-a făcut treaba :)

Superstițiile iau tot felul de forme. Știți despre ce vorbesc, pentru că sunt puțini cei care nu sunt superstițioși. Ține de natura noastră să fim astfel. Am vrut doar să folosesc și această exemplificare a modului în care funcționează inducția, în dezavantajul nostru.

Ne pregătim să părăsim inducția... Cum am văzut, inducția este un mecanism al minții umane esențial în folosirea experienței de viață, dar care ne poate pune ușor în dificultate. În plus, inducția este un instrument preferat în manipulare și răspândirea de informații false (generarea de teorii ale conspirației) pe diverse teme. Înțelegerea acestui mecanism îți oferă antidotul; ar trebui să te facă imun la manipulări și pregătit pentru a înțelege mai bine lumea.

3. ANALOGIA

Folosim analogia în mod curent. Este pur și simplu un mod gândire și exprimare de care nu ne putem lipsi. Găsim mereu asemănări între lucruri, iar de multe ori acestea sunt foarte utile pentru a ne explica ce nu știm.

În știință analogiile sunt esențiale pentru a face inteligibile aspecte abstracte și greu inteligibile în forma lor originală. De exemplu, proprietatea de spin a particulelor; spunem că este ca și cum s-ar roti particula, dar nu e vorba de o rotire, pentru că nu există stadiile intermediare ale rotirii, ci este ca și cum o particulă s-ar roti instantaneu, fiind acum cu fața către nord, apoi către sud, fără a trece prin puncte intermediare.

Iată câteva exemple. În limbajul de zi cu zi spunem că proiectul la care lucrăm s-a lovit de o „barieră”, pentru că nimeni nu poate lămuri nu știu care aspect. Spunem că un ardei iute „te înțeapă pe limbă” (deși, evident, nu te înțeapă nimeni) și spunem că zgomotul care se aude are ca sursă faptul că „merge” aparatul de aer condiționat (căci și aparatul de aer condiționat merge, similar omului, nu?).

Până aici nimic spectaculos. Știm asta, suntem obișnuiți. Dar analogia este mult mai mult, devenind interesantă atunci când nu mai este o metodă de descriere a lucrurilor, ci una de argumentare. Astfel, analogia devine un extraordinar instrument de argumentare și manipulare.

Omul are tendința de a utiliza asemănări dintre lucruri pentru a defini un lucru printr-un alt lucru. Subtilitatea analogiei este că poate transmite ideea că dacă un lucru se aseamănă cu un alt lucru într-o anumită privință, se aseamănă și în alte privințe. Analogiile de acest fel, pe care le vom exemplifica mai jos, sunt adesea utilizate în discursul politic, dar nu numai.

Probabil ați dat în presă peste titluri de genul: „X, care a făcut asta și asta, este noul Einstein” ori „X este un fel de Einstein în domeniul lui de activitate”. Ceea ce se încearcă a se sugera, desigur, nu este că X este evreu german, ca Einstein, ci un ins genial, cu potențial de a schimba lumea.

O analogie mult mai vicleană este de tipul: „Acest lider politic iubește prezența în fața maselor mari de oameni. Când le vorbește, pe un ton ridicat, gesticulând necontrolat, este transfigurat. Mă tem că acest comportament să nu ducă la ceea ce a făcut Hitler, care se comporta la fel”. În felul acesta transferi subtil trăsăturile negative ale lui Hitler, acelea de arhitect al Holocaustului, și vina de a iniția catastrofa celui de-Al Doilea Război Mondial, prin identificarea unor asemănări care nu spun însă această poveste. Dar dacă liderul politic seamănă cu Hitler în privința 1 și privința 2, atunci trebuie că seamănă în toate privințele! Această analogie, asemănarea cu Hitler, a fost folosită cu succes în perioada pregătitoare a celui de-al doilea război din Golf, de exemplu, cel care a dus, finalmente, la înlăturarea lui Saddam Hussein. Hussein, sigur, nu a fost vreun înger, dar e totuși cale lungă până la impactul asupra lumii și civilizației umane avut de acțiunile lui Hitler.

Suntem înconjurați de analogii în fiecare zi: 1) economia este „o corabie care se scufundă” ori „crește din inerție”; 2) iubirea este „magică”; 3) suntem în „război” cu vecinul de palier pe locul de parcare; 4) „motorul” economiei este „gripat”; 5) X este un „cancer” care „mănâncă” instituția Y șamd.

O altă analogie o auzim în formulări care ne pun instantaneu pe gânduri: „România este o colonie a Vestului”. La prima vedere este ușor de acceptat. De regulă argumentele sunt de genul: Vestul ne-a transformat în piața lor de desfacere, noi nu vindem nimic, cumpărăm doar produsele lor, de proastă calitate. Dar înainte de a accepta o asemenea concluzie, probabil că ar trebui să ne întrebăm: 1) care sunt caracteristicile reale ale unei colonii? (probabil lipsa independenței este o caracteristică foarte importantă); 2) care sunt caracteristicile comune ale României și ale unei colonii reale?; 3) care este structura importurilor și exporturilor în raport cu Vestul?; 4) de ce importăm ce importăm din Vest? Pentru că ne forțează ori pentru că există cerere?; 5) de ce nu exportăm mai mult și produse cu o mai mare valoare adăugată? Pentru că ne forțează Vestul ori pentru că nu avem capacitatea?. Tu, cel care citești aceste rânduri, te simți ca un membru al unei colonii, supus unor coloniști? Dacă da, care-ți sunt stăpânii, care te coordonează în mod direct? Sigur, e doar un început; tot ce am dorit să fac este să dau un exemplu de manipulare prin analogie care ne țintește periodic, dat fiind că mereu vor exista niște persoane publice care vor folosi acest tip de discurs.

Analogia este utilă și-ți poate salva viața dacă vorbim despre culesul și mâncatul ciupercilor, unde identificarea asemănărilor dintre ciupercile otrăvitoare te poate ajuta să alegi doar ciuperci comestibile.

Dar acest mecanism funcționează și în alte situații, fără a indica în mod automat pericolul. De exemplu, este posibil ca imaginea pe care ți-ai format-o cu privire la cum arată un terorist musulman să-ți provoace frisoane când la poarta de îmbarcare la aeroport observi un bărbat care arată ca imaginea ta „de coșmar”. Prin faptul că fizionomia și poate modul de a se îmbrăca seamănă - te face să-i atribui bărbatului de la aeroport, instinctiv, și celelalte caracteristici ale teroristului.

Și astfel, analogia se transformă dintr-un instrument de explicare a lumii într-unul de manipulare... Pentru că nu putem fi aproape niciodată siguri dacă o asemănare identificată dezvăluie în mod clar și altele. Dar mintea noastră ne „îndeamnă” să credem și în celelalte asemănări, pentru că identificarea asemănărilor este, în fapt, cum spuneam, foarte importantă în viața de zi cu zi.

Puterea analogiei stă în capacitatea ei de a transmite ideea de asemănare între lucruri în mod pregnant și imediat; nu poți ocoli concluzia implicată. Gândiți-vă la exemplul de mai sus cu teroristul musulman. Faptul că analogia dă naștere în mintea noastră acestor tipare de asemănare pe mai multe planuri decât cele pentru care avem dovezi - face ca adesea să fim induși în eroare și să fim manipulați.

În esență, ceea ce face analogia atât de importantă și periculoasă este că încearcă să genereze o regulă general valabilă plecând de la un singur sau, în orice caz, un număr restrâns de exemple.

Care este antidotul? Cum putem scăpa de iluzia pe care o poate fabrica analogia? Soluția nu poate fi alta decât: analiza dovezilor. Să ne întrebăm dacă asemănările observate validează asemănările implicate. Să (ne) punem întrebări despre context, despre ce mai știm despre lucrurile / fenomenele comparate. În fapt, nu este atât de dificil, odată înțeles mecanismul de funcționare al analogiei explicat aici. În felul acesta vom folosi analogia doar pentru a explica lumea și nu pentru a bloca identificarea adevărului.

4. IMAGINAȚIA

Sunt lucruri care există și lucruri care nu există decât în mintea omului. Omul are tendința de a trece de multe ori foarte ușor peste diferența dintre ceea ce există în mod real (științific, observabil, măsurabil) și ceea ce este doar idee.

Spectaculos, omul, folosindu-și imaginația, poate inventa lucruri care nu există, le poate atribui diverse caracteristici, le poate stabili destine, le poate integra în viața de zi cu zi. Cu toate că acele „lucruri” nu există.

Gândiți-vă la milioanele de zeități inventate de om de-a lungul istoriei. Nu intrăm într-o polemică religioasă aici, dar putem cădea de acord că nu toți zeii care au fost asociați cu facerea lumii chiar au făcut asta! Dacă a făcut vreo ființă divină lumea, atunci este una singură, nu sute.

Acest mecanism mental care permite omului să fie creativ, imaginativ, capacitatea de a avea idei și de a inventa lucruri care nu există - se poate întoarce împotriva lui. Și, în fapt, se întoarce adesea.

Întreg domeniul pseudoștiinței este bazat pe idei care nu-și au corespondentul în realitate. Falșii vraci inventează „energii” care nu pot fi identificate de nimeni. Segmentul paranormalului se bazează pe relații și fenomene care nu există.

Chestiunea fundamentală, în care rezidă, în mod curios, puterea celor care nu există, este următoarea: ceea ce nu există nu poate fi demonstrat că nu există! Acesta este un aspect foarte important al modului în care se discerne realitatea de ficțiune: dacă poți demonstra sau nu.

Un câmp magnetic poate fi demonstrat că există, chiar dacă nu-i înțelegem toate subtilitățile, pentru că dispunem de tehnologie care identifică acest câmp. Îi dai drumul aparatului de măsură și vezi dacă există sau nu. Dar cum să demonstrezi dacă există energia qi sau energia reiki? Unii au tendința să creadă că dacă nu poți demonstra existența a ceva asta este dovada limitării științei, ceea ce reprezintă o fractură logică, căci în mod normal dacă afirmi că există unicorni, trebuie să faci dovada existenței acestora.

Problema divinității intră în aceeași categorie. Este dreptul fiecăruia de a crede în zei, dar problema dovedirii existenței divinității nu intră în sfera demonstrației științifice. Nu poți demonstra că există ceva despre care nu știi nimic, ale cărui caracteristici nu le deții. Nu poți demonstra că ceva există sau nu există atâta vreme cât nu poți crea un experiment care să demonstreze asta. Iar pentru a crea un astfel de instrument de măsură, ai nevoie de date (care sunt caracteristicile măsurabile, de exemplu, ale divinității...) pentru a încerca să le identifici.

Da, de-a lungul istoriei s-au folosit diverse subterfugii pentru a demonstra existența divinității, dar acestea nu rezistă unei scrutări atente. Te poți lăsa convins de ideea că ceva trebuie să fi generat acest univers, dar de aici până la a accepta că în mod necesar universul a fost creat de zeul X este cale lungă. În esență, ce spun în acest paragraf nu este că divinitatea nu există, ci că ea nu intră în sfera de preocupări a științei, pentru că nu are cum să fie fie abordat acest subiect conform metodei științifice. Pentru știință subiectul divinității este unul inabordabil. Așadar, nefiind demonstrabil nici că există, nici că nu există, divinitatea rămâne o problemă personală.

O dificultate suplimentară o reprezintă ambiguitatea termenilor. Sunt multe cuvinte pe care le folosim, dar care sunt departe de a fi clare cu privire la sensul lor concret. Spunem „suflet”, dar nu știm dacă acesta există și nu știm să-l descriem. Dacă spunem că „sufletul este conștiința”, atunci transmitem ceva clar, pentru că deși nu știm cum se generează conștiința, vorbim despre un fenomen pe care un om îl înțelege în mod clar, știe la ce se referă; dar asta înseamnă să definim un termen cu definiția altuia. Atunci când folosim termeni ca „spiritual” ori „divin”, de asemenea, de cele mai multe ori nu e clar ce vrem să spunem, pentru că ne referim, vag, la lucruri pe care nu le pricepem.

Care este semnificația acestui capitol? Faptul că pentru a stabili că ceva există în mod real avem nevoie de dovezi în acest sens. Știința, fără a fi infailibilă și fără a putea explica totul (la urma urma urmei este doar  un instrument uman, iar omul are limitările sale biologice de nedepășit), este cea mai bună metodă de a stabili ce există și ce nu, ce este real și ce nu este real. Știința încearcă să ofere explicații despre ce există prin observarea realității fizice. Pentru cele care depășesc sfera realului - rămâne să alegeți dacă într-adevăr vreți să „creditați” cu realitate ceva care nu poate fi demonstrat că există.

Mintea umană dispune de această capacitate extraordinară de a avea idei care indică lucruri pur imaginate. Ne revine sarcina de a utiliza în mod inteligent acest mecanism și să evităm să fim manipulați de cei care se folosesc de ficțiuni pentru a ne impune un punct de vedere pe un subiect sau altul.

Așa cum știți, atunci când credem ficțiuni s-ar putea să ne condamnăm la moarte. Este cazul celor care apelează la medicina alternativă în cazul unor boli grave ori care ignoră protecția oferită de medicină în diverse situații de pericol potențial (cum este cazul celor care refuză vaccinarea împotriva unor agenți patogeni potențial letali).

Dacă ești curios de limitele biologice ale omului în percepția realității, poți citi acest articol: De ce nu există realitate ultimă

La final...

Am vorbit în acest articol despre patru mecanisme pe care le folosește în mod curent gândirea umană pentru a se descurca în această lume: deducția, inducția, analogia și imaginația. Toate aceste mecanisme sunt cunoscute tuturor, atunci când sunt descrise. Ce nu este cunoscut de toată lumea este modul în care aceste mecanisme ne pot înșela și cum pot fi utilizate pentru a ne manipula. Aceste mecanisme trebuie explicate și înțelese, pentru că este foarte puțin probabil ca ele să fie descoperite în mod independent de fiecare dintre noi prin simpla trecere a timpului.

Una dintre limitările majore ale gândirii needucate, după cum a fost stabilit prin multiple experimente în ultima sută de ani, și care nu face obiectul acestui articol, se referă la modul în care înțelegem probabilitățile, gândirea statistică. Înțelegerea modului în care funcționează probabilitățile nu este una naturală, fiind nevoie de pregătire specifică. Citiți acest scurt articol, „Cât de îngrijorat(ă) ai fi dacă ai ieși pozitiv(ă) la  un test de boală rară?”, pentru a vedea cum probabilitățile pot avea un impact direct asupra unei situații de viață în care putem fi oricare.

Dacă imperativul antic „Cunoaște-te pe tine însuți” ți-a suscitat vreodată interesul, probabil că acest articol a atins un pic subiectul, căci, la urma urmelor, acesta a fost obiectivul nedeclarat: o cunoaștere a naturii minții noastre, deci, prin extensie, o cunoaștere a noastră. Un alt articol mai vechi al nostru care vorbește despre natura umană este acesta: Ce ne motivează în viață?

În ultimii ani s-a discutat enorm despre „gândirea critică”, gândire care ne-ar salva de la a fi manipulați. Cred că aceste mecanisme mentale profunde, descoperite întâi de Aristotel, prezentate în articolul de față, dau o șansă mai mare individului la claritatea minții decât cărțile despre gândirea critică, care, de regulă, se axează pe prezentarea și studiul erorilor de judecată denumite „predispoziții cognitive”. Cum spuneam și la începutul articolului, cunoscând mecanismele fundamentale ale minții, înțelegem și de ce și cum se manifestă aceste erori de judecată.

O minte care pricepe cum funcționează, care-și cunoaște mecanismele, este una care înțelege mai bine realitatea.

Modul în care gândim își pune amprenta asupra deciziilor noastre, asupra identității noastre sociale (cum suntem percepuți de ceilalți) și, în ultimă instanță, asupra modului în care trăim.

Citiți și:
De ce oamenii inteligenţi se comportă stupid
Ce înseamnă, în fapt, să fii raţional 
De ce acţionează oamenii prosteşte? 
De ce ne comportăm iraţional?

Articolul este inspirat din cartea „Cele șase secrete ale inteligenței” de Craig Adams.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.